Colectiv: Oamenii şi viermii lor

Am revăzut de curând filmul de groază „Colectiv” (2019), de două ori nominalizat la premiile Oscar. Faptul că este primul film românesc care intră în cursa pentru „Nobelul cinematografic” e un act cultural nemaipomenit, o recunoaştere a muncii echipei conduse de regizorul Alexander Nanau. Totuşi, care-o fi fost motivaţia juriului de a nominaliza documentarul?

Senzaţia mea este că interesul pentru acest film se datorează accesului permis camerei de filmat în cabinetul Ministrului Sănătăţii şi subiectului ales — mizeria socială în care se scaldă naţia noastră şi impotenţa / indiferenţa / complicitatea celor din conducerea statului de a îndrepta lucrurile. În ciuda faptului că aseară nu a luat Oscarul, „Colectiv” a generat un val de simpatie din partea juriilor internaţionale şi a publicului de pretutindeni.

Tinerii din clubul „Colectiv” au ars ca-ntr-un furnal. Au avut timp câteva secunde să realizeze gravitatea situaţiei şi să găsească o ieşire din focul Gheenei. Secunde picurate cu plastic încins şi ţipete înfiorătoare. Ce-a început Moartea acolo, s-a desăvârşit în spitalele din România, cu largul concurs al compatrioţilor noştri veşnic nesătui de bani şi putere.

Echipa de jurnalişti de la Gazeta Sporturilor investighează cum se face că, odată ajunşi în spitale, tinerii de-abia scăpaţi din incendiu mor sub îngrijirea cadrelor medicale. Nu de la arsuri, ci de la infecţiile luate din unităţile spitaliceşti. Vinovatul? Dezinfectanţii sunt de 10 ori mai diluaţi decât scrie pe etichetă — apă chioară vândută pe post de bactericid. Este găsită şi o firmă care are contracte cu 350 spitale din ţară (din 367 spitale de stat), că soluţiile sunt folosite în 2.000 de săli de operaţie (!), totul fiind legalizat prin 796 contracte.

Cu capul scos la lumină, minciuna începe să se rostogolească în faţa microfoanelor, oficialii se bulucesc să se acopere unii pe alţii, să scoată teste, hârtii, dovezi, doar-doar or înăbuşi adevărul şi se vor întoarce înapoi la… afaceri. Pentru că doar despre afaceri e vorba în toată cumetria asta. Ministrul, încadrat de-a stânga şi de-a dreapta de „specialişti”, minte cu foile în faţă: „Deci, dezinfectanţii îşi fac treaba”.

„Serviciile” ştiu de ani de zile despre nenorocirea asta, fac rapoarte care se poticnesc… mai sus. În timp ce România raportează anual 12.000 infectări intraspitaliceşti (cele mai multe din UE), 80 din 100 de epidemiologi sunt pe ştatul de plată al firmei care produce „dezinfectanţii”.

După ce dă cu subsemnatul pe la DNA şi e luat în cătarea presei, patronul firmei iese din scenă într-un fatal accident rutier. S-a omorât sau l-au omorât? A murit sau n-a murit? Lucrurile se succed cu repeziciune, ca-ntr-un film poliţist cu multe milioane de euro în joc la care ne uităm cu toţii cu gurile căscate.

Încep să apară voci din spitale (doctori, asistente, contabili) care demască public jivinele care trag cu colţii de bugetul ministerului ca de-un cal mort. Sistemul e atât de putred încât doar ici-colo mai găseşti câte-un „nebun” care mârâie. Câinii latră, caravana trece.

Se schimbă ministrul Sănătăţii, vine un tehnocrat („bună, eu sunt Vlad”), educat la Viena, bine intenţionat, cu idei inovatoare, care preţuieşte transparenţa decizională, dar care e… cumplit de ineficient. Îi întreabă prea des pe cei din jur „ce e de făcut”, uşile i se închid în nas — oamenii din sistem au „halit” mulţi ca el de-a lungul timpului şi ştiu cum să se „descurce” atunci când se simt încolţiţi.

„Turnătorii” din sistemul sanitar ajung pe rând în biroul GSP, apoi în cel al ministrului şi povestesc cu lux de amănunte ororile colegilor: şi personalul medical dă şpagă pentru diverse beneficii interne, feţele celor arşi sunt acoperite cu cearşafuri să nu li se facă rău doctorilor când îi văd, apar facturi false pentru zeci de milioane de euro furaţi din spitalele de stat care sunt reinvestiţi în clinici private.

Doctoriţă: Ştiu tot şi nu fac nimic. Ăştia nu mai sunt oameni.

Ministrul Vlad: Şi cum se poate rezolva situaţia asta?

Linişte…

Laitmotivul filmului este minciuna. Minciuna care acoperă incompetenţa, minciuna care omoară, minciuna profitabilă, minciuna televizată, minciuna că „cineva”, „cândva” o să facă „ceva” şi-o să fie bine şi la noi.

Se termină filmul şi rămân cu sentimentul că acţiunea s-a petrecut într-un loc unde proştii sunt conduşi de hoţi. E corpul unui pacient dintr-un salon de „mari arşi” acoperit de un cearşaf, pe ale cărui răni colcăie nederanjaţi… viermii.