Coaliţia semi-europeană şi minoritară de la Chişinău: realism politic sau proiect fără viitor?
0În Republica Moldova, pentru a treia oară de la răsturnarea regimului Voronin în 2009, au avut loc negocieri intense şi de durată între partidele politice pentru conturarea unei majorităţi guvernamentale. Durata nu trebuie însă exagerată: peste 7 săptămâni de discuţii reprezintă o medie cu adevărat europeană (dacă ne raportăm la cazul extrem al Belgiei, unde negocierile finalizate în 2011 au durat 459 de zile).
Precedentele negocieri au dus la coaliţii cu susţinere în Parlament - fragile pentru mari proiecte, precum modificarea Constituţiei dar necesare pentru gestionarea treburilor curente. Elementul de noutate în 2015 este acela că negocierile au dus la o formulă inedită pentru Republica Moldova - o coaliţie fără majoritate în Parlament. Guvernul care va fi condus pentru a doua oară de Iurie Leancă va trebui să facă unele concesii majore PCRM pentru a avea un parcurs fără sincope. Niciuna din reformele necesare integrării europene - şi în primul rând cea a justiţiei - nu va putea fi formulată fără girul PCRM. PL se situează în afara guvernării, în primul rând datorită poziţiei intransigente privind justiţia şi abia apoi datorită altor motive. Nici celelalte poziţii ale PL nu au rezonat cu cele ale PLDM şi PD dar, în privinţa diagnosticului dat justiţiei, poziţiile au fost net divergente.
PL a încercat să folosească ascendentul moral al unor teme care rezonează cu ce vor alegătorii săi (şi nu numai) să audă: integrare europeană pentru o viaţă mai bună, combaterea corupţiei, independenţa justiţiei, etc. Totuşi, aceste teme se bucură cumulat de încrederea a 9,45 % dintre alegători - cei care au votat acest partid la ultimele alegeri. Restul preferă stagnarea PCRM, pozitia echilibrată şi uneori ambiguă a PD şi PLDM, atitudinea prietenoasă faţă de Federaţia Rusă a PSDM.
S-a afirmat ca
această coaliţie minoritară încalcă voinţa electoratului care a votat partidele
pro-europene care deţin 53 % din Parlament. O afirmaţie parţial adevărată.
Rivalitatea între liderii PLDM şi PD, Vlad Filat respectiv Vlad Plahotniuc,
este de notorietate şi a dus la destrămarea coaliţiei AIE şi formarea AIE2. Cei
doi, împreună cu Marian Lupu, preşedintele PD, nu au multe în comun dar printre
acestea se numără cu siguranţă antipatia faţă de liderul PL, Mihai Ghimpu. AIE
a fost o alianţă politică cu scopul declarat în titlu - integrarea europeană -,
ţinută în viaţă de dorinţa de a nu abandona acest model, faţă de care există o
alternativă (cel puţin retoric) - Uniunea Euroasiatică. În 2015, orientarea
pro-europeană nu a mai fost reperul faţă de care liderii politici să ţină cont
în orice conjunctură.
Republica
Moldova a primit asistenţă financiară din partea UE, reformele au început,
efectele pozitive economice sunt vizibile - acesta este motivul pentru care
partidele pro-europene au căpătat votul electoratului. În justiţie nu există însă
un instrument de tipul MCV. În consecinţă, corupţia clasei politice este
endemică. Din această cauză, votul dat apropierii de Europa nu s-a putut
transforma într-o coaliţie pro-europeană de guvernare. Marian Lupu nu s-a
abţinut să declare că depunerea cererii de aderare la UE în 2015 nu mai
constituie o prioritate pentru Republica Moldova, motivând fals că există
riscul ca o asemenea cerere să fie respinsă. În realitate, efectul unei asemenea
cereri este de a marca voinţa unei ţări de a evolua iremediabil în direcţia
europeană, iar Republicii Moldova nu i se poate refuza o astfel de cerere câtă
vreme se afla, geografic, în Europa. Turcia a depus cererea de aderare în 1987 şi
nu i-a fost niciodată refuzată, inclusiv după ce a început să exprime rezerve
faţă de obiectivul aderării.
O altă afirmaţie parţial adevărată este că PCRM intră la guvernare prin
această coaliţie minoritară. PCRM nu a fost niciodată cu adevărat în opoziţie
după 2009. PLDM şi PL au avut o atitudine publică împotrivă PCRM dar PD a avut
o poziţie mai ambiguă: Marian Lupu provine din acest partid, Vlad Plahotniuc
are relaţii de afaceri cu liderii comunişti, democraţi, democrat-liberali şi
liberali. PCRM va influenţa guvernarea mai mult decât până acum dar nu sensibil
mai mult.
Ce ar trebui să facă UE pentru a se asigura de continuarea cursului
reformelor în Republica Moldova? În primul rând, ar trebui să existe o campanie
publică de conştientizare a avantajelor care decurg din calitatea de stat membru.
Cetăţenii Republicii Moldova ştiu doar vag că ar exista unele avantaje,
călătoresc fără viză în Europa, însă aici se opreşte înţelegerea a ceea ce este
UE. Nu s-a făcut o estimare câţi bani ar fi disponibili pentru Republica
Moldova în caz că ar adera în curând (în România se ştia înainte de 2007: 30 de
miliarde de euro - chiar dacă realitatea a fost cu totul alta, promovarea unei
cifre concrete a avut efecte pozitive pentru consolidarea sentimentului
pro-european). În al doilea rând, problema justiţiei trebuie abordată frontal.
Este nevoie de un nou instrument, creat special pentru Republica Moldova, aşa
cum MCV a fost croit pentru nevoile României şi Bulgariei în 2006. Domeniile
monitorizate de MCV pot fi replicate şi în cazul Republicii Moldova, cu adăugarea
unora noi, în funcţie de discuţiile cu oficialii moldoveni şi de evaluarea stadiului
actual al sistemului complex pe care îl denumim « stat de drept ».
Este în interesul UE să se extindă în Republica Moldova pentru a arăta că un
stat aflat multă vreme într-o poziţie ambiguă, gravitând între Moscova şi
Bruxelles, poate avansa în direcţia europeană fără echivoc. Este interesul
Republicii Moldova de a se integra în UE, aceasta fiind singura opţiune dotată
cu mecanisme clare şi rezultate previzibile dacă se urmează un anumit curs al
reformelor. Acest interes comun trebuie înţeles deopotrivă la Chişinău şi la
Bruxelles. Important este nu ce partide sau lideri se află la putere în
Republica Moldova, ci ce program politic îşi asumă.
Vizita delegaţiei reprezentând cele trei mari partide europene - PPE, PSE si ALDE - la Chişinău ar fi trebuit să genereze o discuţie în profunzime referitoare la modelul de societate care se vrea a funcţiona în Republica Moldova, nu doar să accentueze dihotomia falsă refacerea AIE versus deturnarea voinţei alegătorilor. Nu este însă momentul pierdut pentru ca oficialii europeni să-şi facă auzită vocea. România ar putea să genereze această dezbatere, să contribuie la formalizarea obiectivelor de integrare europeană ale Republicii Moldova, nu doar să aştepte pasiv rezultatul unor negocieri politice. Deocamdată, s-a dovedit că la Bucureşti ne-am complăcut după 2009 să ştim că există la Chişinău un « pod de flori » european şi să nu punem întrebările corecte care necesită un efort de gândire. Adevărata provocare pentru România în relaţia cu Republica Moldova începe de abia acum.