Cîteva secunde colective. Şi acum?

După etapa doliului naţional vine momentul acţiunii FOTO Adevărul

Există, în România, un fel de energie underground, care nu aşteaptă decît o scînteie. Ea poate face minuni. Dar ne va scoate la mal? Nu heirupismul spontan va salva, de fiecare dată, un pacient care trebuie operat, ci respectarea timpilor operatorii.

Nimic anormal ca o ţară să reacţioneze emoţional. E dovada că e atît de vie şi că are resurse de umanitate pură, în apatia presupus legendară. Solidaritatea, transmisă anonim prin empatie spontană, nu este niciodată excesivă. Secunda aceea miraculoasă în care nu raţiunea dictează şi nici instinctul primar de protecţie, secunda aceea în care jertfa e posibilă. Unii oameni sunt capabili de ceva atît de înalt.

Apoi, e vîlvătaia vorbelor. Cred că sunt momente cînd patosul jurnaliştilor este indecent. De parcă retorica lor orgolioasă ar avea nevoie de tragedie ca să se apuce de un rechizitoriu altfel necesar oricînd. Sigur că emoţional e mai eficient aşa. Dar parcă tot ar trebui să-şi ţină o secundă respiraţia.

Cred că nu totul e transformabil într-un breaking news de răfuială politică în aceeaşi clipă. Sunt drame în faţa cărora e nevoie de o secundă de apnee. Secunda  în care aprinzi o lumină, tăcînd. Apoi, în secunda doi, unii închid uşa şi se duc să doneze sînge. Alţii aprind calculatorul şi încep să scrie. O cred: e nevoie de ambii, ca o societate să funcţioneze cum trebuie.

Apoi, e secunda eficienţei. Cînd sistemul îşi dovedeşte calitatea de sistem. Cînd, fără drept la o secundă de inerţie, situaţia de urgenţă prevede şi impune rechiziţionarea de medici şi de personal medical necesar, în clipă; rechiziţionarea de paturi din alte secţii, cîte sunt necesare, fără timp de negociere. Aparatură, mijloace, logistică suplimentară puse la dispoziţie în secunda următoare. În orice ţară stabilă, matură, există protocoale clare în acest sens. Nu medicii, rezidenţii, studenţii sau toţi cei care vin din proprie iniţiativă şi inegalabilă conştiinţă morală, să dea o mână de ajutor, fac o ţară eficientă. Ei fac măreţia unei ţări tot aşa de bine cum îi pot arăta haosul administrativ. Nu heirupismul spontan va salva un pacient care trebuie operat ci respectarea timpilor operatorii. Nu heirupismul colectiv ne va salva tot timpul, într-o catastrofă, ci reflexul rotiţelor din sistem care se pun profesionist în mişcare.  

Apoi, e secunda acţiunii politice. E nevoie şi e firesc ca un preşedinte de ţară să-şi exprime compasiunea şi să instituie momente, zile de doliu naţional. (François Hollande a făcut-o recent, participînd alături de rude şi de comunitate la omagiul republican adus celor 43 de victime ale unui accident petrecut pe 27 octombrie, cînd un autocar a ars în urma impactului cu un camion.) Dar un preşedinte de ţară poate mult mai mult. Un preşedinte de ţară poate mişca munţii din loc. După o dramă care se transformă în doliu naţional un preşedinte de ţară poate decreta suspendarea temporară a funcţionării tuturor cluburilor pînă cînd se va face dovada că ceea ce scrie în avizul pozitiv de funcţionare corespunde cu normele reale, de la faţa locului. Iar dacă legea nu e bună – şi nu e bună din moment ce cluburile plătesc amenzi pentru că nu sunt conforme dar funcţionează în continuare la fel – legea poate fi repede schimbată, prin ordonanţă de urgenţă. Sau ordonanţa de urgenţă e rezervată creşterii salariilor înalţilor demnitari?

Doliul naţional nu e doar un ritual necesar de expiere colectivă a durerii. Doliul naţional e legitim, domnule preşedinte şi domnule prim-ministru, mai ales dacă urmează legi a căror aplicare în literă poate evita decretarea unui alt doliu naţional în viitor.

Apoi, e secunda intimă a trecerii mai departe. Cum? Cu ce, în plus, faţă de acum cîteva zile, în fiinţa noastră?

Aşa funcţionăm: luăm tragedia în braţe şi căutăm o raţiune, un fir (i)logic, o poveste prin care să o exorcizăm, ca să ne putem pipăi mîine, stupefiaţi că suntem vii. Drama de la clubul „Colectiv” ne-a arătat - pe reţelele de socializare, în presă, la tv - cu ce e populat imaginarul nostru colectiv. Am găsit, fiecare, vinovatul, la singular sau la plural: şpaga, biserica, muzica rock, politicienii corupţi. E povestea noastră colectivă, un autoportret care are – excesiv – ba ochi demonici, ba aripi de înger.

Din noianul asurzitor de opinii dar şi între atîtea tăceri pudice reţin şi vă propun două texte. Sinteza Iuliei Roşu nu-şi refuză nici punerea în poveste a emoţiei şi nici lipsa de retorică atunci cînd trebuie să afirmi doar atît, 1+1 fac 2.

Textul părintelui Ioan Florin Florescu - fost jurnalist redutabil şi director de ziar, devenit un excepţional erudit şi specialist al Scripturilor - pe care l-a scris din Scoţia, unde a ales să trăiască împreună cu familia sa, reuşeşte imposibilul, din cuvinte: îşi ţine respiraţia şi aprinde o lumină.