Chimia nebunilor în politică

Este deja bine cunoscut faptul că nu indivizii izolați, ci combinația dintre ei poate produce, în anumite situații, adevărate catastrofe. Istoria abundă de exemple. Actualitatea, de asemenea. Prostia, în sine, e gravă atunci când ajunge în poziții de putere. Dar și mai periculoasă devine atunci când se întâlnește cu orgoliul, cu fanatismul sau cu lipsa de cultură democratică. Din această îmbinare se naște ceea ce am putea numi „chimia nebunilor” – o reacție în lanț a mediocrității și a vanității, care destabilizează nu doar instituții, ci și încrederea unei națiuni în propriul destin.

Democrația, prin natura ei, nu are filtre perfecte. Tocqueville (1835;1840) observa încă din secolul al XIX-lea că egalitatea politică are și reversul ei: accesul oamenilor slab pregătiți la funcții de conducere. Diferența dintre epoca lui și cea de astăzi este că, în lumea contemporană, rețelele sociale, populismul și crizele succesive amplifică exponențial efectul combinațiilor nocive. Ceea ce odinioară putea fi perceput ca o simplă „slăbiciune” a sistemului, astăzi devine explozie politică.

Nebunia ca temă politică

Problema „nebuniei” în spațiul public nu e nouă. Platon avertiza, în Republica și în Legile, că regimul politic poate fi confiscat de conducători dominați de dorințe nestăpânite, „nebuni” ai puterii, care guvernează după impulsuri și capricii, nu după rațiune. Erasmus din Rotterdam, în Elogiul nebuniei (1509), ironiza tocmai faptul că lumea e condusă adesea de cei lipsiți de înțelepciune, iar prostia și nebunia sunt nu doar tolerate, ci și celebrate. Mai târziu, Nietzsche (1887; 1888) observa că nebunia este la indivizi ceva rar, dar la grupuri, partide, popoare și epoci – regula. Această observație, reluată adesea în dezbaterile despre regimurile totalitare ale secolului XX, rămâne valabilă și astăzi: nebunia colectivă e mai periculoasă decât nebunia individuală.

Michel Foucault (1961), în Istoria nebuniei în epoca clasică, a arătat cum societățile definesc și controlează ceea ce consideră „nebunesc”. Dacă privim politica prin această lentilă, descoperim că multe comportamente pe care le-am cataloga drept iraționale sunt, de fapt, instituționalizate și validate prin mecanisme democratice formale. „Nebunii” capătă legitimitate nu în ciuda sistemului, ci prin el.

Gabriel Tarde, la sfârșitul secolului al XIX-lea, a adăugat o perspectivă complementară. În Les lois de l’imitation (1890), el arăta că societatea funcționează prin imitație: gesturile, ideile, chiar și excesele sunt copiate, multiplicate și propagate în rețele sociale informale. În politică, asta explică de ce „nebunia” nu rămâne niciodată individuală: ea se transmite, devine contagioasă, se transformă în fenomen de masă. În L’opinion et la foule (1901), Tarde a făcut distincția între opinie – mai stabilă și rațională – și mulțime – dominată de emoții colective. Nebunia politică apare atunci când liderii aleg să se adreseze doar mulțimii, nu opiniei, mizând pe spectacol, emoție și reacție instantanee. Ceea ce numim astăzi „viralitate” pe rețelele sociale nu este altceva decât confirmarea modernă a intuițiilor lui Tarde: politica devine contagioasă nu prin idei solide, ci prin gesturi stridente.

Spectacolul nebuniei

O altă cheie de lectură este cea a spectacolului. Guy Debord, în Societatea spectacolului (1967), descria politica drept un teatru al aparențelor, unde realitatea contează mai puțin decât imaginea. Într-o lume guvernată de ecrane, politicianul nu mai e judecat pentru ceea ce face, ci pentru ceea ce afișează. Neil Postman, în Amusing Ourselves to Death (1985), mergea și mai departe: politica se transformă în divertisment, iar liderii devin personaje de serial.

Murray Edelman sublinia în The Symbolic Uses of Politics (1964) că puterea modernă funcționează prin ritualuri și simboluri, nu prin raționalitate. Peter Sloterdijk adăuga, în Critica rațiunii cinice (1983), o notă amară: în politica contemporană, toți actorii știu că asistă la o farsă – politicienii știu că mint, publicul știe că e mințit, dar jocul continuă, ca și cum aceasta ar fi regula naturală a democrației.

Reacția în lanț

Ceea ce face ca această chimie să fie cu adevărat periculoasă este reacția în lanț. Prostia izolată poate fi suportată, chiar ironizată. Dar prostia amplificată de instituții, de alianțe toxice și de mecanisme de comunicare masivă devine destabilizatoare.

Un guvern format din astfel de „elemente” nu ia decizii doar proaste, ci produce un efect cumulativ: slăbește instituții, degradează limbajul public, anulează încrederea oamenilor și cultivă un climat de violență simbolică. Într-un asemenea cadru, extremismul înflorește, pentru că oferă aparența unui „antidot” la haos, când de fapt nu face decât să prelungească reacția toxică.

Catalizatorii din afară

„Chimia nebunilor” devine și mai periculoasă atunci când este catalizată din exterior. Dacă prostia, orgoliul și fanatismul sunt ingredientele locale ale reacției toxice, manipularea externă joacă rolul de accelerator al procesului.

Actorii ostili nu inventează „nebunii” locali – ei îi identifică, îi amplifică și îi instrumentalizează. Fostul președinte rus Dmitri Medvedev declara explicit, în 2024, că Rusia sprijină „în toate modurile posibile” – apertum et secretum – candidații și partidele din Occident care le servesc interesele. Nu e vorba de a crea personaje noi, ci de a cataliza ceea ce există deja – adică, mai simplu spus, de a lucra cu „materialul clientului”.

Gabriel Tarde înțelegea perfect această dinamică: imitația funcționează pe baza legilor sociale ale entropiei. Altfel spus, se caută veriga slabă, respectiv punctul în care se poate sparge ușor bariera de protecție a statului, a societății, pentru că rezistența opusă este minimă. Manipulatorii externi identifică aceste căi – vulnerabilitățile, resentimentele, fricile locale – și le transformă în autostrăzi pentru propriile mesaje. „Nebunul” local devine astfel un multiplicator involuntar al agendei străine.

Cum neutralizăm această chimie?

Întrebarea esențială rămâne: cum putem neutraliza „chimia nebunilor”?

O parte din răspuns ține de educație – nu doar ca sistem de școală, ci ca formare a discernământului civic. O societate care nu știe să distingă între spectacol și realitate devine vulnerabilă la cei care mimează competența și recită slogane. Iar aici revenim la o temă recurentă, dureroasă pentru Statul Român: neglijarea, până la punctul de insecuritate, a unor domenii fundamentale pentru fundația unei țări – educația, cultura, cercetarea – adică, pe scurt, puterea unei țări de a gândi și inova.

O altă parte ține de instituții. Partidele politice au rolul fundamental de a filtra și de a selecta liderii, dar de prea multe ori ele devin incubatoare ale mediocrității. Presa, la rândul ei, poate alege să fie parte a spectacolului sau să demaște farsa. Justiția poate rămâne o instituție de control sau poate deveni complice.

În fine, există și dimensiunea culturală. A tolera impostura, a normaliza prostia agresivă sau a aplauda spectacolul grotesc echivalează cu a oferi legitimitate acestei chimii toxice. Societatea trebuie să învețe să spună „nu” și să sancționeze public, constant, derapajele.

Concluzie

Politica este, inevitabil, o formă de chimie. Ea combină idei, interese, caractere și ambiții. Dar atunci când ingredientele sunt prostia, orgoliul și agresivitatea, reacția nu poate fi decât toxică. „Chimia nebunilor” nu e doar o metaforă, ci o realitate cotidiană, pe care o vedem în guverne improvizate, în discursuri incoerente și în alianțe lipsite de sens.

Nietzsche avea dreptate: nebunia individuală e rară, dar nebunia colectivă este regula. Tocmai de aceea, apărarea democrației nu constă doar în a evita nebunia individuală, ci în a împiedica reacția în lanț care o transformă într-o normă colectivă.

Dacă nu reușim să facem această distincție, riscăm să rămânem captivi într-un laborator improvizat, unde „nebunii” amestecă substanțe toxice, sub ochii unui public care, în loc să oprească experimentul, aplaudă spectacolul.

Istoria îl invocă adesea pe Nero ca simbol al nebuniei politice. Dar chiar și acest caz, transmis ca legendă, arată altceva: Roma nu a ars doar dintr-un capriciu individual. A ars pentru că un sistem întreg de complicități, slăbiciuni și indiferențe a făcut ca un lider instabil să devină periculos. Aceasta este, de fapt, esența „chimiei nebunilor”: niciodată un singur om, întotdeauna o combinație.

Machiavelli observa, în Principele (1513), că prostia conducătorului se transmite întregii curți. Nu e vorba doar de incompetența individuală, ci de modul în care ea contaminează întregul aparat de stat. Nebunia politică nu trebuie privită ca un defect personal, ci ca un fenomen colectiv, capabil să corupă instituții, să paralizeze mecanismele de guvernare și să transforme o întreagă societate într-o oglindă a liderului său. Aici se află, de fapt, mecanismul central al „chimiei nebunilor”.

*   *   *

Un prieten apropiat, diplomat de carieră, îmi face aproape după fiecare editorial observația – justă pe fond – că îmi lipsesc exemplele concrete, din actualitatea care ne înconjoară. Venind de la cineva care trăiește zilnic practica relațiilor internaționale, această observație are și mai multă greutate: exemplele dau forță și vizibilitate ideilor, le fac palpabile. Și totuși, în marea majoritate a articolelor pe care le scriu, alegerea mea este alta. Aceste texte nu vor să fie diagnostice de conjunctură, ci reflecții mai largi, cadre de interpretare care să rămână valabile dincolo de un ciclu electoral sau de o criză trecătoare. De aceea, prefer să las cititorului libertatea de a-și aduce propriile exemple, de a compara, de a judeca și de a decide singur unde recunoaște „chimia nebunilor” din politica de astăzi. În felul acesta, textul nu închide discuția printr-o listă de cazuri, ci deschide un spațiu de reflecție pe care fiecare îl poate umple cu realitățile pe care le trăiește zi de zi.

Remus PRICOPIE

1 septembrie 2025, Bucureṣti

Articol publicat și în Revista Cultura (Chimia nebunilor în politică - Revista Cultura)