Ce se va întâmpla dacă Erdogan va fi învins în alegerile din 14 mai și nu va vrea să cedeze puterea?

O întrebare care reprezintă deja un posibil coșmar previzibil, de extraordinar de mare amploare, nu numai în raport cu soarta stabilității și credibilității Turciei și cu statutul său în relațiile internaționale, ci și pentru aliații săi din NATO care ar fi puși pentru prima oară în fața unei asemenea situații, periculoasă și jenantă în același timp?

FOTO EPA-EFE

Chiar se poate? Să vedem care e situația și dacă asemenea temeri sunt doar parte a unei propagande ostile îndreptată împotriva unuia dintre cei mai importanți și incomozi jucători politici din Orientul Mijlociu sau, dimpotrivă, ar exista ceva argumente convingătoare care să susțină temerile de acum.

Totul pleacă de la o afirmație făcută de Erdogan (69 de ani) însuși care, într-un discurs susținut la Ankara în cadrul unui miting electoral, a spus că „națiunea mea nu va-și va închina țara unuia care vrea să ajungă președinte cu sprijinul (celor din) Quandil” cu referință directă la candidatura lui Kemal Kilicdaroglu (74 de ani), principalul său contracandidat din partea Partidului Popular Republican  susținut de o alianță politică formată din șase partide de opoziție, cu un spectru foarte larg, de la dreapta ultra naționalistă până la stânga democrată. Dar ceea ce atacă direct Erdogan este că Kilicdaroglu, pe 28 aprilie, a acceptat în mod oficial sprijinul unui partid pro-kurd. Iar asta ar putea fi un element care să influențeze, poate decisiv, soarta alegerilor, deoarece aproape un sfert din populația de 85 de milioane a Turciei este reprezentată de de cetățeni care se declară kurzi, asta dacă se mențin proporțiile anunțate de un recensământ din 2014.

Dar calculele matematice sunt doar o parte a ecuației politice interne din Turcia devenită din ce în ce mai tensionată după ce unul dintre cei mai apropiați și influenți aliați politici ai lui Erdogan, prietenul său Suleiman Soilu, ministrul de Interne, a spus că alegerile reprezintă o parte a unui „plan occidental menit să elimine Turcia”, comparând alegerile de acum cu încercarea eșuată de puci militar din 2016. Context în care comentatorii politici subliniază că discursul lui Erdogan s-a radicalizat: într-un discurs ținut la Moscheea Albastră, Erdogan a spus că votul alegătorilor îl va transforma pe oponentul său „într-un cadavru politic”, continuând pe aceea și linie la un miting din Antalya când a estimat că Turcia îl va „îngropa”  pe rivalul său sub povara voturilor. Afirmații poate simbolice în Occidentul european, dar care trebuie luate foarte în serios în Turcia unde, după cum au demonstrat-o nenumărate evenimente, unele foarte recente, violența motivată de teme politice poate erupe oricând.  Iar nemulțumirilor kurzilor pot exploda foarte rapid și pot inflama comunități întregi, generând răspunsuri la fel de violente, foarte ușor de montat cu argumente care țin de ofensivele armata Turciei împotriva așezărilor kurde din nordul Siriei, definite în numeroase rânduri de Erdogan ca fiind baza de plecare a atacurilor teroriste împotriva populației din țara sa.

Este foarte posibil ca, alegând această temă de atac pentru ofensiva majoră de campanie, strategii lui Erdogan să-l fi convins pe acesta că sentimentul anti-kurd și teama de atentate să fie îndestul de puternice pentru a deveni motor convingător de susținere pentru campania prezidențială, altfel afectată de constantele foarte serioase probleme economice și de dezbaterea – deloc favorabilă guvernului – privind gestionarea precară a urmărilor teribilului cutremur din 6 februarie care a lăsat în urmă peste 50.000 de morți și un număr încă neprecizat de răniți, generând totodată și deplasări de populație care nici acum nu se poate întoarce acasă, locuind încă în corturi sau containere.

Poate capitaliza opoziția pe acest set complex de probleme și pe nemulțumirile aferente? Desigur că da și așa se explică și faptul că , cel puțin în acest moment, cei doi candidați se află pe poziții aproape egale în sondaje, factorul determinant urmând să fie voturile kurzilor, voturile celor 5,2 milioane de tineri care vor merge acum pentru prima oară la urne și ale celor 3,4 milioane de turci care trăiesc în străinătate, în principal în țările Europei occidentale.

Tehnic, opoziția mai are un argument: Constituția spune că „o persoană poate fi aleasă în funcția de președinte maximum de două ori”, dar Erdogan argumentează că ceea ce ar putea fi al treilea mandat în cazul în care câștigă competiția electorală de acum este perfect valid deoarece primul său mandat a avut loc în condițiile unui regim politic diferit. Argument care este întărit prin acceptarea de către Parlament a actualei sale candidaturi.

Dar, post alegeri, orice scandal poate reizbucni, inclusiv pe acest subiect. Mai ales că mesajul lui Erdogan este clar: nu va ceda puterea! Evident că asta se poate întâmpla și atunci greutatea răspunsurilor viitoare se mută nu atât în Turcia, deja obișnuită cu regimul de forță instaurat de Erdogan care, de ani de zile, nu a terminat nici acum să pedepsească exemplar, inclusiv prin pedeapsa capitală, cei învinuiți de participarea la puciul eșuat sau bănuiți de simpatii cu organizatorii sau sponsorii acestuia, din Turcia sau din străinătate, în principal din SUA. De ani de zile, deci, NATO, în dorința de a nu mai crea un front de instabilitate la granița de sud-est, a stat relativ indiferent. Dar acum va fi la fel, transmițând că, pe fond, sub capacul intereselor de tot felul, într-o țară membră a Alianței s-ar putea orice?

Deocamdată însă, nimeni nu știe ce înseamnă exact amenințarea transmisă de Erdogan. Și toată lumea se teme că s-ar putea să afle și să nu poată face nimic, decât să protesteze politicos și de foarte departe.