Ce cerem de fapt când cerem depolitizarea educației?

Se spune obsesiv că primul lucru de făcut în educație e depolitizarea. Mi-e teamă că e un mit. Da, educația e politizată. Dar problema reală nu e implicarea politicului, ci calitatea de cele mai multe ori îndoielnică a oamenilor pe care politica îi împinge în sistemul de educație.

Ne revoltăm când inspectorii, directorii de școli sau șefii de instituții sunt numiți politic, și e corect să ne revoltăm. Dar adevăratele tragedii nu se petrec acolo, ci în sinecurile mici, ascunse, din școlile de la sate: soția primarului, cumnata preotului, nepotul afaceristului local. Toți cu posturi (de necalificat) ocupate fără concurs, în școli unde nici nu există catedre titularizabile, pentru că sunt prea puțini copii. Și atunci acei copii rămân fără nicio șansă – condamnați la profesori necalificați, la improvizații, la un orizont închis de la început. Și-apoi, în situații în care vorbim despre comasarea acelei școli cu alta mai mare, primarii vorbesc de dezrădăcinarea copiilor, când de fapt pe ei îi sperie pierderea sinecurilor.

În studiourile TV spunem „vrem depolitizare”. Dar ce-ar fi dacă profesorul copiilor ar fi Kennedy? Sau Obama? Tot oameni politici și ei. Nu statutul lor de „politician” ar fi problema, ci dacă sunt sau nu oameni de calitate, competenți în ceea ce fac. La noi, politica e plină de oameni de slabă calitate – și ei veniți, inevitabil, dintr-un sistem de educație care a produs pe bandă mediocritate și construiesc un sistem de educație inevitabil mediocru care produce absolvenți cel mult mediocri și așa mai departe până o opri cineva spirala asta. Acel sistem de care vorbim nostalgic, în timp ce uităm că el a crescut generațiile care azi cred în pământ plat, în chemtrails, în discursurile copiate din filme ale vreunui Guru și în tunelurile dacice.

Ce se poate face

Nu putem aștepta ca sistemul să se curețe singur. Trebuie tăiate câteva rădăcini:

• Concursuri reale și transparente pentru toate posturile de conducere și pentru posturile didactice (inclusiv pentru cele din rural).
• Audit anual al posturilor ocupate – cine sunt, ce calificări au, cum au ajuns acolo. Pe o platformă informatică unică, transparentă.
• Clusterizare pentru școlile mici – N-am mai zis comasare că sună deja foarte rău, așa că folosesc nume diferite pentru același concept. Cred în ideea de conducere comună, profesori itineranți, resurse comune, laboratoare mobile.
• Pachete de stimulente pentru profesori calificați care merg în zone defavorizate: bonusuri, cazare, carieră accelerată.
• Transparență digitală: platformă națională cu toate posturile scoase la concurs, candidați, criterii și rezultate.
• Reguli clare de incompatibilitate: nu voi merge pe ideea că soția premierului nu trebuie să predea. Dar voi spune că poate preda DACĂ ARE CALIFICAREA necesară, demonstrată prin concurs.

Nodul gordian

Nu mă iluzionez: toate astea sunt greu de făcut. E un nod gordian care leagă politicul de școală, comunitățile locale de rețelele de interese, nostalgia de ne-dorința de schimbare.

Dar tocmai pentru că e un nod gordian, el nu se va desface singur. Trebuie tăiat. Și da, încă mai cred că există cineva suficient de curajos ca să ridice sabia.