Când Vuitton pune pariu pe Cluj, pe România

"Artistul doreşte ca spaţiul până la expoziţie să fie parcurs în întuneric" ....Însoţitoarea ne primeşte şoptindu-ne explicaţia, în timp ce ne înghesuim într-un lift ... ros de beznă. "Dar care artist?" "Nu mai ştiu exact, răspunde domnişoara. Dar doriţi totuşi să aprind lumina?"

În niciun caz, ne spunem, intrigate de această enigmă care ne înghite la doar doi paşi de cea mai celebră stradă din lume, Champs Elysées. Spaţiul Vuitton, Scénes roumaines (scene româneşti), pentru câteva ore încă (12 ianuarie, dar din octombrie 2013!)

Ne aflăm deci la numărul 60, rue de Bassano, în arondismentul parizian numărul 8. Exact la opusul intrării în spaţul comercial al impozantei clădiri-simbol a mărcii Louis Vuitton, de mulţimea care nu încetează niciodată să stea la coada din faţa magazinului. Aici, pentru a urca la etajul 7, pe culmile artistice ale spaţului dedicat artei contemporane, o lume întreagă de mistere. Identică imaginii însăşi a labirintului care compune de fapt podul acestei clădiri.

Bănuiesc că deasupra capetelor noastre se află chiar poşeta emblematică...Poate că e o expoziţie cu plată? Foarte scumpă, poate cât geanta respectivă ( de unde şi reticenţa de a cumpăra...). Deloc, accesul la spaţiul cultural este gratuit, dar fără ca muritorul, descuperind, îndrăznind să descopere această minune accesibilă oricui, să fie confruntat, la final, cu o artă care să nu fi meritat efortul.

Departe de acest gând, călătoria iniţiatică printre tenebrele (definite de fapt de Olafur  Eliasson, creatorul liftului) ia sfârşit, iar noi (sunt cu o prietenă pe care am convins-o să ma urmeze) ieşim la lumină: adică în faţa tabloului lui Mircea Suciu, "Leading the blind"..."Expoziţia are un sens de vizitare", ne indică angajaţii spaţiului cultural. Pardon, al labirintului. Şi dintr-o dată înţeleg: atât liftul cât şi scenografia fac parte integrantă din expoziţie. Se potrivesc. Dar, pentru mine, sunt şi simboluri.

Şi aici mă explic: operele expuse nu sunt uniforme, nu au nimic de-a face una cu celaltă, nici ca punct de vedere, nici ca stil, nici ca tehnică, nici ca perioadă, nici ca ...nimic. Unele tablouri sunt goale de orice prezenţă umană (Bogdan Vlăduţă). Altele, în alb şi negru. Altele sunt realizate cu creionul. Într-un colţ, separat, pânze foarte mari pe care pictura realizată în ulei pare să-şi plângă toate lacrimile (Ioana Batrânu). Lacrimi de sfinţi,asemeni unor lacrimi de durere. O artă neuniformă, picturală, fotografică (Ion Grigorescu, care realizează picturi pe fotografie!), un portret (Sergiu Toma), două, ochi care te urmăresc şi te obsedează ("Hurt", de Oana Fărcaş), schiţe consacrate deviaţiilor psihologice (Dan Beudean), în mai multe limbi, banda desenată ridicată la nivel de artă contemporană (Ciprian Mureşan), aproape cubism (Geta Brătescu)….

Expoziţia de artă contemporană română din spaţiul Vuitton este metafora însăşi a ceea ce ni s-a întâmplat: după zeci de ani de obscurantism şi anihilare datoraţi comunismului, o perioadă pe care o consider neagră, în care artiştii aveau, nu aveau de fapt decât două alegeri: să creeze pentru Conducătorul Iubit, în spiritul Epocii de Aur (trăiască filmele lui Cristian Mungiu, care nu ne lasă să uităm) sau să creeze pentru uzul sertarului. În întuneric. În umbră. ..după zeci de ani, lumina. Şi dintr-o dată lumina. Orbitoare. Sursă de inspiraţie. Derutantă. Creatoare. Simplă şi complexă în acelaşi timp. Asemeni unui tweet bine gândit:

Nu trebuie să-şi închipuie cineva că s-a născut o nouă instituţie. Artiştii şi-au găsit doar un acoperiş comun, dar fiecare îşi păstrează propria viziune despre artă. Au fost uniţi însă nu numai de nevoia de spaţiu, ci şi de promovare,

scrie Dan Gheorghe în articolul publicat de România liberă şi preluat de Presseurop (2012, despre fabrica de pensule din Cluj, arealul artistic, hub-ul din care provin majoritatea pictorilor prezenţi în expoziţia de la Paris).
Premoniţie? Semn precursor? Aproape 140 de semne pentru a justifica o filosofie de viaţă. Cea a fabricii de pensule de la Cluj, întocmai, pe care o citez nu întâmplător, deci.

"Tous les artistes de cette exposition viennent de Roumanie. Le bonhomme de l’Espace a pris l’avion à Paris et a atterri à Bucarest, capitale de la Roumanie. Aide-le à retrouver le chemin de Cluj-Napoca où de nombreux artistes de l’exposition ont leur atelier". (Toţi artiştii prezenţi în expoziţie vin din România. Omuleţul din Spaţiu a luat avionul de la Paris, a aterizat la Bucureşti. Ajută-l să nu se rătăcească până la Cluj Napoca, unde îşi au atelierul numeroşi artişti). Îndemnul nu se adresează novicelui, ci copiilor care sunt astfel invitaţi să parcurgă planşele educative, să participe la ateliere, să se impregneze. Ca noi, atunci când am descoperit articolul despre fabrica din Cluj....

În sfârşit, călătoria, voiajul, ca dezrădăcinare. Ca evadare. Un concept descoperit în 2006, o dată cu deschiderea acestui spaţiu, ca o trimitere spre magazinul situat la parter: lucrurile reale, terestre, şi absolutul, diafanul, arta celui de al 7-lea cer (pardon, etaj). Pentru mine, un moment de fericire: anul 2013 s-a deschis cu salonul de carte de la Paris, dedicat României, anul 2013 se închide cu arta abstractă şi intrigantă a României de azi, incitându-te la o altă călătorie...

Iniţial, în franceză, pe site-ul Courrier International. Cu fotografii ale tablourilor.