Când a scrie spune mai multe decât ce ai scris. Iohannis a dus la capăt primul său proiect: prima carte în mandat

În noiembrie 2014, primarul Sibiului, Klaus Iohannis, a fost ales Preşedintele României. După ce s-a instalat în scaunul de lider al naţiunii, dl Iohannis a meditat la cele petrecute în campania electorală şi a dat prioritate pe agenda sa impulsului, planului de a pune pe hârtie gândurile, experienţele de atunci. Prioritatea face calea scurtă de la gând la faptă.

La o primă întâlnire cu vestea lansării cărţii prezidenţiale, în primele 6 luni de mandat, îţi vine să te gândeşti – împins de admiraţia pentru oamenii care scriu cărţi, pe care toţi o avem cultural implantată – uite ce preocupări alese şi diferite de ale matelotului are sibianul lucrului bine făcut.

La o a doua citire a veştii, când îţi dai răgazul să te întrebi „păi şi ce înseamnă asta”, simţi un şut în burtă. Un şut în burtă de la preşedinte.

Oricine a scris măcar o scrisoare cât de cât în viaţa sa, ştie că a scrie înseamnă un efort susţinut de concentrare. Înseamnă că – în funcţie de amploarea textului plănuit, câteva ore, zile, săptămâni, luni, unele activităţi din viaţa ta se sting temporar, iar câteva – puţine sau niciuna, rămân vii la nivel de flacară de veghe. Pentru că efortul scrisului cere asta.

Dl. Iohannis a dus la capăt primul lui proiect, nu de preşedinte, ci personal, pentru că s-a concentrat şi a reuşit în numai 6 luni să gândească o carte, să o scrie, publice, lanseze. Asta în timp ce era pentru prima dată în viaţa domniei sale preşedintele României. Asta în timp ce România rămâne cea mai săracă ţară a UE, are cel mai prost sistem de educaţie, corupţia pârjoleşte bugetul naţional, pădurile dispar ca feliile de pizza la o petrecere de copii, parlamentarii schimbă Codul Penal… şi mai ziceţi voi ce vreţi. Asta în timp ce toată lumea se întreabă ce dracu face preşedintele în afara de a bifa evenimente şi momente ce au sens pe agenda unei Prime Doamne.

Preşedintele scrie. Pentru sine, despre sine. Cât de departe e asta de responsabilitatea şi civilitatea cu care s-a îmbrobodit în campanie?

Şi preşedinţii americani scriu. O carte obligatoriu înainte de alegeri şi una sau mai multe dupa mandat. Ca, na’ a lua decizii pentru tot poporul cere concentrare mare, la fel ca şi scrisul. Theodor Roosevelt, din cele 15 sau pe acolo cărţi scrise de-a lungul vietii, a publicat trei din ele în timpul mandatelor. Dar Roosevelt îşi scria singur şi discursurile şi a inventat şi „the square deal”, pe care America se bazează ideologic şi în ziua de azi.

O să-mi spună unii că „Pas cu pas” a fost scrisă de un ghostwriter, un condei de împrumutat, care scrie în numele clientului şi pe bani. Posibil. Dar ce spune asta despre dl Iohannis? Ambiţie bolnavă? Cultul personalităţii? Sunt astea mai pasabile ca lipsa de responsabilitate? Ca nătângeala care nu-ţi permite să cuprinzi cu mintea unde eşti şi ce se aşteaptă de la tine?

În încercarea de a ne păcăli cu privire la adevăratul său sine, dl Iohannis nu seamănă cu niciun preşedinte de până acum. Iliescu nu şi-a ascuns baba comunistă, Emil n-a încuiat proful bleg în cancelarie, iar Băsescu s-a mândrit cu marinarul scandalagiu...

Citiţi textul integral pe sereniti.ro.

Articol semnat de Ema Prisca.

Ema Prisca: Copywriter şi Director de Creaţie. Călător care se face om de-al locului. Observator al naturii umane oriunde se arată ea, în piaţă, în cărţi, în filme, în artă. Bucătar ciclotimic. Crezătoare în serendipitudine.