Berlinul fără hiperbole

0
Publicat:
Ultima actualizare:

E de înţeles starea de frenezie după memorabila întâlnirea cu un ansamblu ca Berliner Philarmoniker. O orchestră perfectă, înspăimântător de exactă în interpretare, de la întreg până la ultimul amănunt din partitură. Dar muzica, această muzică, nu-i numai despre perfecţiune.

Iar concluziile ei nu sunt doar epitete şi fericirea îndreptăţită de a fi parte la o premieră istorică. Din muzica trebuie să rămâi întotdeauna cu ceva, ceva mai mult decât  cu nişte exclamaţii.

Fabulos. O seară extraordinară. Cu o interpretare perfectă, într-adevăr. Dar perfecţiunea ca semn al exclamării, ierarhizările şi hashtagurile paroxistice n-au de-a face în chip obligatoriu şi necondiţionat cu muzica în sine. În artă nu există topuri, a spus-o în speechul de adio şi ex directorul artistic al Festivalului. Danke, Herr Hollender ! Da, Berlinul e una dintre cele mai bune orchestre ale lumii. Da, ne-am topit de fericire să-i avem la Bucureşti. Dar dacă ai fost la concert, în afară că Berlin-15 ani de negocieri-11 tone de echipament-cam frumos şi sentimentul justificat de a fi parte la ceva istoric, tu te-ai întrebat de ce ţi-a plăcut atât de mult concertul de-aseară ? Doar pentru că, pur şi simplu, a fost Berlinul?

În afară de nume, Berliner Philarmoniker nu mai e demult o orchestră germană. Actualul ansamblu are instrumentişti din toate colţurile lumii, o multinaţională clădită prob şi sever pe buna tradiţie germană a calităţii înainte de toate. Şi un brand global, datorită cuceririlor tehnice. O orchestră imensă,  galonată în timp de marile nume ale artei dirijorale. E de ajuns să spui Nikisch – Furtwangler -  Celibidache – von Karajan – Abbado şi  ultimul pe listă, sir Simon Rattle. Tradiţia interpretării şi spiritul simfonic al unei orchestre se perpetuează peste timp, veţi spune dar să fim serioşi, ce legătură are sound-ul de-acum cu Furty, cu Abbado, sau şi mai clar, cu Celibdache ? ”Knight in Shining Armour” titrează tandru un link pe pagina oficială a berlinezilor, cu referire la cei şapte ani de dragoste şi ură în care Celi a fost tartorul- şef pe scena de lîngă Potsdammer Platz. E cel mai bun exemplu prin care înţelegi că da, un dirijor, un singur om, imprimă definitiv un sunet şi o estetică proprie în perioada de tiranie în care se află în fruntea unei orchestre. De acord, există istorie, tradiţie,  stil şi apetenţe şi sponsori, dar în muzică  nu există democraţie. Să fim bine înţeleşi.

image

Pe lîngă rigoare ca principală caracteristică, Berliner e o orchestră pragmatică. De-asta ne-au cîntat la Bucureşti programul cu care au început acum fix o săptămînă stagiunea 2015/2016. Îmi place mult complexa a 4 a de Şostakovici, în care muzicianul pus la zidul infamiei de Stalin şi regimul său paranoic, inclusiv  de prieteni, transpune reflecţiile unei stări care amestecă dezamăgiri, angoase, deriziune grotescă, speranţe şi regrete. Aş fi preferat însă puţină imaginaţie. România e o ţară mică, e drept, dar dacă vii pentru prima oara aici după atîta negociere, puţină fantezie n-ar fi stricat. Suntem o naţie originală şi excentrică. Simfonia a 4 a de Dmitri Şostakovici op.43  e cea mai complexă partitură a creaţie a compozitorului rus, una cu adevărat colosală, o nebunie arhitectonică şi tematică. Şi sir Simon Rattle ştie foarte bine calea de a transcende acest hăţiş psihotic. Metodic, clar şi riguros -  are cea mai economicoasă şi precisă gestică dirijorală posibilă -  decojeşte rînd pe rînd traumele şi deziluziile. Poate puţin prea riguros. Fiecare detaliu e exact subliniat, solo-urile sunt desăvîrşite, partidele se detaşează cu claritate, ansamblul  are o omogenitatea desăvârşită.  Da, a fost devastator, dar lipsit de patos. Patosul acela rusesc  care umanizează teribila angoasă. Aşa cum l-am auzit la Kondrashin, la Rozhdestvesnki şi la chiar Valery Gergiev.

image

Mai umană interpretarea din prima parte, nu una din chiar partiturile esenţiale ale lui Britten Variaţiunile pe o temă de Frank Bridge, op.10 de Benjamin Britten. Un omagiu plin de umor adus profesorului său, un umor destul de britanic,  în care Simon Rattle şi Berliner Philarmoniker au desluşit cu pasiune trăsăturile fiecărei varaţiuni care portretizează însuşirile compozitorului, dirijorului şi violistului Frank Bridge.Cu excelente referiri parodice la Rossini, Ravel, Mahler şi Stravinsky.

image

Cam atât. Dezamăgit de program şi de-atâta rigoare şi puţin mai mult dezamăgit de prea multele semne de exclamare, mai spun doar că ar trebui să învăţăm să trecem de exterior. Muzica vie, care se întâmplă în aceste zile pe scenele de concert la Festivalul Enescu e mai mult decât prilej de selfie-uri, hashtaguri şi epitete. E o întâlnire privilegiată din care, în intimitatea lăuntrică, ar trebui să rămânem cu ceva mai mult.

Festival George Enescu 2015. Recomandari pentru 4 septembrie

Fazil Say, Ateneul Român, 17.00

Beethoven, Chopin, Debussy. No comment

Staatskapelle Dresden, Christian Thielemann & Yefim Bronfman, Sala Mare a Palatului 19.30

Beethoven, Bruckner,  Enescu

*recomandat, recomandat, recomandat

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite