Berlinală 74, Ursul (de Aur) pleacă în Africa

 Ceremonia de final pentru ediția 2024, dar și pentru cei care au păstorit-o 4 ani, a început cu o discuție cu prezentatoarea, pe canapea, ceea ce firește că ducea cu gândul la divanul lui Freud, deși mai degrabă a fost o chestiune de ultra politică, propriu-zisă sau cea, deja agasantă, de corectitudine, cu orice preț.

Prin urmare Dahomey, regizat speculativ de o femeie : Mati Diop, despre recuperarea unor obiecte de artă revoltate, care prind glas, de către Benin, de la foștii coloniști, a consternat presa, care a calificat-o, vorba confratelui spaniol drept : Bullshitismo.

Sud-coreeanul Hong Sang-soo a fost și el mirat de marele premiu al juriului, pentru A Traveler’s need, ce-i drept cu Isabelle Huppert, mai ales că nu a existat vreo explicație, așa cum se obisnuiește, căci după ce primii s-au lungit cu discursurile, imediat după, s-a intrat în criză de timp și s-a mers pe repede înainte.

Dar cele mai apăsate huiduieli au fost pentru Ursul de Argint al Premiului Juriului : Bruno  Dumont și L’ Empire (în care joacă și Anamaria Vartolomei).

Regia a ajuns la cel cu un nume lung cât o zi de post : Nelson Carlos De Los Santos Arias, pentru Pepe, hipopotamul, cu care te așteptai să-l și împartă.

Cel mai bun rol principal, decis a fi asexuat de ceva vreme a mers la compatriotul nostru, supererou în producțiile americane : Sebastian Stan, care a amintit că s-a născut în România și a repetat punctul de vedere de la Conferința de presă, despre A Different Man.

La secundare: Emily Watson, în baston, pe scenă, puțin jenată că i-a luat fața lui Cillian Murphy în Small Things Like These.

Pentru scenariul peliculei care ar fi meritat toși urșii: Matthias Glasner și al său neîntrecut Sterben /Dying, care mă bucur să aflu că a fost cumpărat pentru cinematografele de la noi și pe care sigur îl vom regăsi la TIFF și la “Les Films de Cannes”.

Oroarea The Devil’s Bath, nu putea fi ignorată după cascada de standing ovations. DOP-ul: Martin Gschlacht și-a adjudecat imaginea.

În rest luări de poziții față de o încetare a focului în Israel, iar cu Ukraina mai puțin vehementă empatia, deși se împlineau fix 2 ani de la începutul războiului și în centrul Berlinului au fost manifestații serioase.Oare moartea lui Navalni i-a făcut mai circumspecți în privința represaliilor putiniene? Că despre dramele din Siria doar extraordinarul Strangers’case a mai pomenit, pe ecran, iar în privința celor doi regizori iranieni, cărora li s-a interzis să părăsească Teheranul și pe care-i paște pușcăria s-a tăcut brusc.

Noroc cu Juriile Ecumenic și FIPRESCI care au fost, la unison, pentru, indiscutabil meritosul My Favorite Cake! 

Irina-Margareta Nistor, direct de la Berlin