Berlinala 2026. Filmul unei noi generații pierdute

Tudor Cristian Jurgiu a debutat în lungmetraj în 2013, cu „Câinele japonez”, cel mai cunoscut film al său de până acum și, totodată, cel mai influențat de Noul Cinema Românesc.

Spre meritul său, regizorul nu s-a lansat cantonat într-o formulă ce-i mai putea asigura câteva succese și s-a ambiționat să exploreze noi zone în următoarele sale lungmetraje, „Poate mai trăiesc și azi” (2020) și „De capul nostru”. Acesta din urmă, o coproducție româno-italiană, a avut premiera mondială în secțiunea „Forum” a Festivalului de la Berlin (ediția a 76-a, 12-22 februarie 2026).

Încă de la primele secvențe, în care urmărim un grup de adolescenți săvârșind acte bizare într-o pădure, lângă o peșteră în stâncă, devine evident că nu vom urmări povestea unor „Cireșari” contemporani. Din grup se desprind apoi o fată, Flavia (Denisa Vraja), și un băiat, Luca (Vlad Furtună). În intimitate, ea îi cere lui: „Vrei să mă sugrumi așa, puțin, for fun?”. În acel moment, m-am gândit că Flavia se va dovedi un nou personaj feminin autodistructiv și manipulator, asemenea Laurei (Ioana Bugarin) din „Otto Barbarul” (regia Ruxandra Ghițescu, 2020). M-am înșelat.

Pentru Flavia, în jurul căreia este construită cea mai mare parte din film, teribilismul și cinismul jucat sunt menite să-i camufleze suferința, mărturisită târziu altcuiva, că părinții ei, plecați la muncă în Vest, au abandonat-o. Mama (Steliana Bălăcianu) îi trimite lunar câteva sute de euro și o apelează video dacă nu are cu cine sporovăi, dar își amână întoarcerea din Italia, mințindu-și fiica, și vrea să-și construiască o nouă viață. Iar tatăl (Robert Radoveneanu) o caută atunci când are îndoieli privind stabilitatea relației la distanță cu soția sa. Ulterior, cei doi decid să divorțeze și o pun pe Flavia să aleagă la care dintre ei vrea să se mute, dar, în spatele acestei pretinse libertăți de opțiune, fiecare pare dornic să-i cedeze celuilalt această responsabilitate.

Luca, care-i declară Flaviei dragostea sa într-un limbaj piperat (potrivit personajului), și sora sa mai mică, Tina (Mara Diaconu-Ducica), o altă nesupusă, au fost și ei abandonați, în grija bunicii, de un tată care pretextează că nu poate reveni acasă până nu termină de construit noua lor casă (dar nici nu se grăbește s-o isprăvească). Rătăcirile înecate în alcool ale celor doi parteneri neoficializați, în gașca lor de liceeni, sunt întrerupte de Tina, care vine într-o zi cu doi copii fugiți de acasă – Lia (Sofia Vasiliu) și frățiorul ei, Dudu (Dominique Toma). Flavia, Luca, Tina și cei doi fugari, cu tainele lor nerostite, ajung să formeze ad-hoc o nouă familie, mai unită decât cele formale ale lor.

Tudor Cristian Jurgiu și coscenarista sa, Anca Buja, au construit eficient – recurgând uneori la gesturi simbolice (pătrunderea în peșteră, arderea lucrurilor trimise de părinții absenți sau ultima secvență) și sprijinindu-se pe imaginea cu valențe plastice a lui Andrei Butică – portretul unei noi generații pierdute. O generație de adolescenți și preadolescenți pe care adulții, prea absorbiți de propriile nevoi ca să mai fie atenți și la cele ale progeniturilor lor, i-au lăsat de izbeliște, închipuindu-și că banii, cadourile și conversațiile ocazionale pot suplini iubirea părintească. Și, firesc, junii eroi (interpretați de actori foarte bine găsiți și conduși) încearcă să găsească altundeva afecțiunea pe care nu o primesc în familie.

„De capul nostru” nu este un film de maturizare perfect: ritmul scade spre final, iar realizatorii își mută treptat focusul de la Flavia la Lia, păstrând însă misterul ce o învăluie pe aceasta din urmă. Totuși, noul lungmetraj al lui Tudor Cristian Jurgiu reprezintă unul dintre cele mai convingătoare portrete de generație pe care le-a produs cinematografia românească.