Exclusiv Avertisment sumbru al generalului care a adus SUA în România: Sunt convulsiile de dinaintea unui nou război mondial

Generalul-maior (r) Mihail Ionescu, unul dintre arhitecții integrării noastre în NATO, analizează, într-un interviu pentru „Adevărul”, contextul complicat în care se află România. De la riscul pierderii de teritorii, la solicitarea americană pentru utilizarea bazelor din România, generalul explică de ce paradigma securității s-a schimbat iremediabil și care este singura șansă de supraviețuire a statului român.

Există mai multe focare de război active în 2026, dar și războaie de anvergură. FOTO: Freepik

Adevărul: România a decis să pună la dispoziția SUA bazele sale militare pentru a susține operațiunile din Iran. În ce măsură ar putea să revină americanii la sentimente mai bune față de noi, după perioada de evidentă răcire a relațiilor?

Generalul Mihail Ionescu: Paradigma westfaliană arată că apropierea/ alianța între state este rezultatul evaluării intereselor fiecărei părți. Deci relațiile noastre cu Statele Unite ale Americii nu sunt întâmplătoare și nu sunt rezultatul empatiei americane față de noi sau invers. Ci sunt astfel pentru că interesele coincid, sunt apropiate, or negociate în așa fel încât să răspundă foarte bine înțelegerii. Și aceasta geometrie a relațiilor pe bază de interese — paradigma se aplică în întregul sistem — ne asigură perioadele de pace mai lungă sau foarte scurtă. Așa sună pe scurt teoria alianțelor și parteneriatelor. Întotdeauna sunt alianțe asimetrice și simetrice, adică diferența între gabarit și influență în sistem a fiecăruia își pune amprenta. Vedem azi cu deosebire acest lucru, când marile puteri s-au reîntors la power politics, iar cele medii vorbesc de nevoia unei coordonări, chiar un bloc al lor, pentru a putea să contracareze presiunea eșalonului unu de putere.

Acum, relațiile noastre cu SUA, istoric vorbind sunt de veche dată și încep din anii '60, pe fondul Războiului Rece, deci într-o perioadă s-o numim, demarată din august 1945, nucleară a sistemului (în sensul că arma atomică este în inventarul marilor puteri... 5 legale și mai puține… nelegale). Am trecut prin perioada Clauzei Națiunii Celei Mai Favorizate, de la începutul anilor '70, când a fost o perioadă de evoluție a relațiilor și a fost reciproc-benefică — fiind expresia unor interese comune până în 1988. În decembrie 1989, România a ales democrația liberală, iar în 1997 a început, odată cu Parteneriatul Strategic, altă perioadă benefică reciproc. Unii, de la început, l-au văzut o cale deschisă către aderarea la NATO. Eu consider că a fost o înțelegere bilaterală (cvasi-alianță) distinctă care a rezistat vremurilor, inclusiv în administrația Trump-2, fiind benefică, nu numai pentru aderarea la blocurile occidentale (NATO, Uniunea Europeană), dar și în ce privește reforma militară, sprijinul financiar și, mai întâi, asigurarea securității naționale. Pentru România, de la nașterea ei, securitatea a fost întotdeauna o problemă datorită vecinătăților: la început uriașe, și apoi din 1917, singurei vecinătăți gigant și expansioniste, care era Rusia bolșevică. Deveselu și Mihail Kogălniceanu, bazele americane de azi în România, stau mărturie acestei cooperări de securitate.

Așa se explică evoluții recente. Atunci când Statele Unite au retras o mie de militari din interes propriu, nu a fost o abandonare a relației, cum s-au temut unii. Acum o săptămână din partea SUA a intervenit – cu respectul cuvenit unui aliat, prin informarea forurilor decidente – solicitarea de a disloca echipamente defensive, având în vedere situația din Iran, la bazele proprii, adică americane, care prin prezență descurajează orice amenințare a securității României. Deci, nu aș vorbi de o cezură în relațiile bilaterale, pe palierul militar-strategic ele au fost constante și continui (suntem și sub umbrela nucleară NATO, cu decizie americană).

Cât de bune mai sunt relațiile cu americanii

Au existat totuși niște semnale că relația bilaterală a traversat o perioadă mai tulbure, culminând cu declarațiile lui JD Vance, de la Munchen. Sau considerați că sunt la fel de bune ca în perioada administrațiilor democrate din SUA?

Eu, când eram militar activ, am fost responsabil pe Parteneriatul Strategic de la început până în mai 2000, fiind șeful Direcției NATO și UEO din MApN. Am fost, de pildă, implicat când președintele Constantinescu a fost în vizită în Statele Unite în iulie 1998 – este de amintit apreciata sa alocuțiune în plenul Congresului într-o perfectă limbă engleză - la o reuniune la Departamentul de Stat privind Parteneriatul Strategic. Am raportat stadiul Parteneriatului bilateral în fața președintelui Constantinescu și a adjunctului Secretarului de Stat, Marc Grossman. Ceea ce în 1999 în aprilie a devenit Membership Action Plan (MAP), care este documentul anual fundamental al aderării la NATO pentru orice candidat, a fost întemeiat în anii ulteriori pe experiența scurtă, dar fructuoasă a Parteneriatului Strategic România-SUA. Structura MAP reia pe cea a Planului anual al acestuia, deja cu doi ani vechime. În 1999, deci la 50 de ani de la apariția NATO, a fost asumat ca document fundamental pentru aderarea candidaților, structurat exact ca planul anual al parteneriatului nostru. Din câte știu eu - dacă nu au intervenit precizări legale ulterioare - acțiunile în cadrul parteneriatului nu erau legate atunci de aprobarea parlamentului, în schimb trebuiau susținute și aprobate în reuniunea ambasadorilor Alianței Nord-Atlantice, în primă instanță, apoi de ministeriala anuală a membrilor plini.

Există în acest moment o controversă dacă era absolut necesar să mai treacă solicitarea americanilor prin Parlamentul României, acum?

Din câte știu eu, cred că nu era nevoie — doar dacă nu au intervenit schimbări pe parcurs, mai ales o dată cu dislocarea bazelor americane amintite aprobate de Congresul SUA care decide finanțarea — deși acțiunile desfășurate, de la chestiuni ale reformei militare, foarte importante - cum ar fi interoperabilitatea cu armatele aliate sau „calibrul” numeric al armatei. Concluziile acestor chestiuni, dacă erau aprobate de guvern – mărimea armatei a fost modificată față de propunerile inițiale –, se transpuneau în legi și ordonanțe. O dată cu aderarea, mai ales cu dislocarea bazelor, poate au intervenit modificări. Deci relația era și este o bine statornicită și cu îndelungată aplicare a înțelegerilor reciproce, de la obiectivele de parteneriat la MAP-ul anual.

Totuși, date fiind ultimele evenimente, pare că intervenise o anumită răceală. În ce condiții vedeți posibilă o reapropiere și reluarea colaborării militare bilaterale la cel mai înalt nivel?

Cum spuneam, relația a fost continuă, fără nicio întrerupere. Au abandonat Deveselu? Sau Mihail Kogălniceanu? Nu. Asta ca rigoare și legalitate a relației reciproce. Pe de altă parte, a intervenit atitudinea de ansamblu inițială a administrației Trump II, care cu siguranță nu a încălzit atmosfera cu aproape toți aliații (Groenlanda, Canada, etc.). Sigur, toți s-au întrebat: încotro mergem? Noi nu am făcut excepție, iar alți aliați au pregătit chiar contramăsuri. Ceea ce este esențial în relația noastră e că amândouă părțile au continuat colaborarea. Nu am auzit pe nimeni, punând la îndoială Parteneriatul Strategic, că nu mai are rost. Dimpotrivă.

De ce sunt mai bine văzuți polonezii și ungurii

Cel puțin o anumită răceală pare să existe, dovadă că președintele Nicușor Dan nu a avut încă o discuție oficială tête-à-tête cu Donald Trump. În tot acest timp, președintele Poloniei, Karol Nawrocki, a avut cel puțin 3 sau 4, la fel și președintele Finlandei, Alexander Stubb.

Eu cred că acestea sunt chestiuni care țin de relațiile bilaterale și de apropieri specifice a orientărilor ideologice. Noua administrație a accentuat relația cu Polonia (cu o emigrație numeroasă în SUA) sau Ungaria și pe diapazonul ideologic, la noi lucrurile fiind aici oarecum deosebite. Dar realitatea este că SUA s-au adresat președintelui actual al României pentru dislocarea de noi forțe și echipamente defensive la Mihail Kogălniceanu. Eu nu contest că a existat o anume teamă privind relația reciprocă, exploatată în registru politic în tabloul existent în domeniu la noi, „puterea” și opoziția având propensiuni ideologice diferite. Ceea ce a alimentat o anume poziție legată chiar - dar greșit - de legitimitatea lor politică, reciproc negată.

Sunteți general-maior în retragere și istoric, iar de-a lungul anului ați avut printre interesele de cercetare și istoria Armatei Române. În acest moment, în acest context internațional complicat, mai poate Armata Română să asigure securitatea și independența țării?

Istoricește, Armata Română este instituție fundamentală a unui stat aflat într-un sistem internațional compus din imperii, mari puteri, sau state medii și mici. Sute de ani statalitatea română a fost înconjurată doar de mari puteri și imperii, în consecință singură armata nu putea asigura supraviețuirea țării, deși a câștigat numeroase bătălii. A trebuit pentru acest scop să fie un triunghi - națiune, diplomație, armată care să acționeze coerent. În 1940 am cedat teritorii fără luptă, și am să relatez scurt din documente germane cum s-au întâmplat lucrurile. Mai întâi este Pactului Ribbentrop-Molotov (august 1939) care a dus la izbucnirea războiului mondial, în care Basarabia era alocată, prin târg imperial, sovieticilor. Bucureștii au adoptat neutralitatea, bizuindu-se pe garanțiile anglo-franceze în principal. România era condusă dictatorial de monarh, iar partidele politice erau interzise. În ajunul înfrângerii Franței, Carol a întrebat Berlinul despre… soarta României, deși știa ostilitatea lui Hitler față de el. Arhivele germane dezvăluie modul de elaborare a unui perfid răspuns liniștitor. Când la sfârșitul lunii mai 1940 Carol a schimbat linia politică, optând pentru Germania, România era deja o pradă. Când a intervenit ultimatumul sovietic (26 iunie), temător că-și va pierde tronul, regele a urmat sfatul interesat german și a cedat, iar câteva zile mai târziu, Hitler l-a somat să recurgă la cedări teritoriale Bulgariei și Ungariei, altminteri urmând „distrugerea României”. Restul e istorie. Au fost cedate noi teritorii și monarhul a fost nevoit să fugă.

A fost practic rețeta perfectă pentru un dezastru. Unde s-a mai greșit atunci?

A fost un șir lung de astfel de decizii luate de monarh din 1938. Comportamentul lui dictatorial, lipsa sprijinului politic intern și îndepărtarea forțelor politice naționale sub paravanul unei înjghebări care să mimeze unitatea, precum și evaluarea greșită a situației internaționale, deopotrivă cu neglijarea înarmării adecvate sau speranța că va modifica atitudinea Reichului prin mari concesii economice au contribuit toate la slăbirea țării și la tragedia cedărilor teritoriale.

România anilor '40 vs. România anului 2026

Mulți istorici compară anii '40 cu perioada de acum, iar nu puțini sunt cei care spun că România ar putea din nou să piardă teritorii. Avem motive atât de serioase de îngrijorare?

Noi nu avem decât trecutul ca referință pentru a imagina viitorul. Istoricii care spun că suntem într-o situație la fel ca în 1940 au dreptate. În ce sens? În sensul că în 1940, în plin război mondial, se sfărâma ordinea veche și se hotăra în înfruntare hegemonică alta nouă. Este ceea ce are loc acum. Numai că sunt diferențe esențiale între 2026 și 1940. Ordinea veche era gândită atunci europocentric și tot astfel se acționa și la București. „Tehnologia” războiului era o moștenire a Primului Război Mondial, dominând binomul industrial tanc-avion. În august 1945 situația globală era schimbată față de 1940, fiind clare două modificări fundamentale: sistemul intra în era nucleară, în care bomba atomică era regina câmpului de luptă și putea nimici viața pe pământ, iar totodată devenise unul statornic globalizat depășind europocentrismul tradițional. În ce privește a doua parte a întrebării: azi este iarăși situația deosebită față de 1940. Suntem parte a două entități masive, una militară, Alianța Nord Atlantică, și alta economică, Uniunea Europeană, care are o latură defensivă. Nu mai suntem singuri ca în 1940. Adăugați și Parteneriatul Strategic cu SUA și avem întregul tablou. Totul depinde acum de noi. Aici nu sunt eu de acord cu teza că suntem ca în '40. Unii gândesc că în '40 n-aveam ce face. Nu, și atunci, dacă era mare atenție, se puteau face anumite lucruri încă dinainte, dar nu rescriem contrafactual istoria.

Ar fi putut face România mai mult în anii '40? Aveam soluții mai bune?

Ar fi, repet, contrafactuală abordarea, dar ea subliniază niște lucruri. Mai întâi, este consecvența față de Aliați. Anii dinainte de războiul mondial, când se contura primejdia lui, establishmentul politic a gândit și alte alianțe, ceea ce a slăbit unitatea politică internă, deja asediată de forțe extremiste. Mari diplomați, precum Nicolae Titulescu, au fost îndepărtați de monarh, care urmărea să rămână singurul stăpân al politicii externe. Titulescu a fost exclus de la conducerea Ministerului de Externe, în august '36. Adică lipsindu-ne de o minte strălucită, cunoscător al realităților internaționale și deopotrivă cunoscut urbi et orbi. (O paranteză: personal mă întreb azi de ce nu e „folosit” Mircea Geoană, cel mai cunoscut om politic român). Dictatura regală a marginalizat oameni politici de calibru, cu mare adeziune în opinia publică și experiență de conducere, precum Iuliu Maniu și Dinu Brătianu, șefii partidelor democratice interzise, și numeroși membri de vârf ai acestora. Dictatura monarhului (februarie 1938) a fost cea mai nefericită soluție, pentru că a determinat o concentrare a puterii care a lichidat circuitul democratic. Încercarea de reconstituire a acestuia la cedările teritoriale prin Consiliile de Coroană în 1940 era o încercare târzie și inutilă, de „fațadă”.

Suntem în siguranță

Cu alte cuvinte, vreți să spuneți că de data aceasta România nu mai riscă noi pierderi teritoriale, așa cum ar susține unii?

Exact. Nu, nu vom pierde teritorii pentru că sunt cu totul alte împrejurări. Este depășită oarecum și ordinea nucleară. Iar cele două instituții menționate anterior, cărora suntem parte, NATO și UE, și avem Parteneriatul cu SUA, toate implicate în edificarea unei noi ordini internaționale corespunzătoare noilor condiții, mai ales tehnologice.

Dar azi mai funcționează descurajarea, așa-numita descurajare nucleară?

Teza foarte nouă care tinde s-o înlocuiască, poate integral, este a unei așa numite strategii orbitale având la bază dezvoltarea inteligenței artificiale. La baza ei sunt marile centre de date plasate în spațiul orbital, inclusiv pe lună cu care se poate controla și influența eficient ce se întâmplă pe Terră, inclusiv o folosire eventuală a armamentului atomic. La începutul lui februarie acest an a devenit public un conflict juridic între firma Anthropic, una din cele mai renumite în SUA în domeniul inteligenței artificiale, și Pentagon. Firma a cerut Pentagonului să discute clauzele contractului existent privind utilizarea IA atât pentru controlul „mulțimilor”, cât și a „armamentului autonom” (acționând fără nicio intervenție umană). Pentagonul a răspuns iritat, apoi a încetat parțial legăturile cu Anthropic. Presa a făcut numaidecât speculația că acest conflict este legat de acțiunea militară spectaculoasă în Venezuela în ianuarie 2026. Firma a propus reglementarea printr-o „constituție” (reglementare) a oricărei aplicații IA folosite și eventual o reglementare internațională, motivând că se poate ajunge foarte curând la situația ca ele să nu mai poată fi stăpânite de om. Tot liderul „Anthropic” a arătat că statele cele mai avansate în domeniu sunt, în ordine, SUA, China și Rusia la mare distanță de altele. În legătură cu descurajarea nucleară, el menționează că nu are siguranța „completă” în eficiența ei întrucât o IA puternică poate elabora modalități de a detecta și ataca purtători de arme nucleare din momentul lansării sau să influențeze operatorii de arme nucleare ori chiar să efectueze un atac cibernetic de nimicire a sateliților pentru ghidarea rachetelor sau altor vectori nucleari. Nu exclude însă că această eventualitate să ducă la o perfecționare a conceptului descurajării nucleare încât să fie în continuare eficientă și insistă că statele democratice trebuie să câștige neapărat cursa IA cu cele autoritare. Pentru că marile centre/ baze de date se plasează, cu deosebire, în spațiul orbital – condiții optime de funcționare, de la energie solară la temperaturi scăzute - strategia militară de utilizare a lor a fost numită în consecință. Tot în acest cadru, trebuie arătat că experții care urmăresc formatarea noii ordini menționează că cei trei lideri în IA menționați vor forma, probabil, un G-3 de gestiune a afacerilor globale ori vor mai adăuga 1-2 state (eventual India și Japonia).

Cine ne apără

În toată această lume, mai poate o țară ca România să-și asigure singură securitatea? Pentru că mulți continuă să spună că securitatea țării e asigurată în primul rând de propria armată.

România nu mai poate astăzi să se apere singură în acest cadrul mai sus discutat. Reazemul nostru îl reprezintă NATO, UE și alianța cu SUA ceea ce nu exclude, ci impune întărirea capacității noastre de apărare, acum și în viitor, atât pe coordonate tradiționale, cât și pe cele născute de noua eră IA.

Altfel spus, suntem exact unde trebuie, șansa noastră e că facem parte din NATO, nu?

Exact, suntem în siguranță.

În egală măsură, mulți analiști vorbesc despre un viitor război mondial, iar unii spun că deja l-am trăi.

Este un context complicat, sunt multe conflicte și focare de conflict, dar cred că marile puteri se vor înțelege. Sunt convulsiile ocupării – cum s-a spus autorizat - unui loc la „masa noii ordini” pentru a nu fi „în meniu”. Avem experiența ordinii erei nucleare, care a durat opt decenii. Sigur, vor putea să mai apară conflicte locale, dar un război generalizat sistemic e puțin probabil să aibă loc.

Totuși, se vorbește foarte mult despre o Rusie tot mai agresivă, o Rusie care ar pândi momentul să atace până și NATO. Realist, să ne așteptăm la un atac asupra României?

Întrebarea poate fi subiectul unei alte convorbiri. Pe scurt, un atac al Rusiei împotriva României ar atrage deopotrivă NATO și UE, ca în cazul agresiunii împotriva Ucrainei. Cum spun mulți experți, Rusia este slăbită și economic și militar pentru a-și mai îngădui alți mulți ani de război.

Pentru că se discută foarte mult că am putea fi atacați din Iran, vedeți un risc major în această privință?

Nu, nu cred că există acest risc. Deci, marile alianțe cărora suntem parte și Parteneriatul Strategic cu SUA consolidează această afirmație. De altfel, cei trei lideri globali în IA discută frecvent între ei, telefonic, dar și personal din Alaska la Beijing în curând.

Cine este generalul Mihail Ionescu

General-maior (r) Dr. Mihail E. Ionescu este istoric, specializat în istorie militară. Experiență profesională: a fost directorul Institutului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară din cadrul Ministerului Apărării Naționale. A fost director al Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”. A fost vicepreședinte al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România.

A desfășurat o bogată activitate de cercetare care s-a reflectat în publicarea a peste 40 de monografii și numeroase studii științifice în reviste românești și străine de istorie militară, securitate și geopolitică; a ocupat posturi de conducere în organizații internaționale.

Generalul Ionescu a fost responsabil pe Parteneriatul Strategic de la început până în mai 2000 și a fost șeful Direcției NATO și UEO din MApN. Totodată, el a contribuit și la integrarea României în NATO.