Berlinală 2022 - Capitolul 6

Penultima zi a Berlinalei, ediţie redusă, a mai golit deja cinematografele, deşi proiecţiile ţin, totuşi, până în 20 februarie. La un titlu tentant, dar dovedit înşelător, precum A Little Love Package (regizat de un sud-american) era mai multă lume pe ecran decât în sală.

Sigur că de fapt cârligul îl constituia Carmen Chaplin (cu tot clanul personal după ea), nepoata lui Charlie şi strănepoata lui Eugene O’ Neill. Nişte surori care se împroaşcă permanent cu reproşuri şi nişte părinţi mai puţin conflictuali, totul situat în Austria, început cu o narare ispititoare şi misterioasă despre interzicerea fumatului în cafenelele vieneze, doar că ideea se diluează pe parcurs - acesta ar fi pe scurt scenariul.     

Alcarras al regizoarei catalane Carla Simon e o bijuterie, impecabil şlefuită, viaţa unor fermieri, cu o familie frumoasă şi numeroasă (chiar dacă există şi neînţelegeri  inevitabile), cu nişte copii de un haz nebun şi cu o imaginaţie debordantă, dar şi cu livezi de piersici şi caise, după care îţi lasă gura apă. Un contrast izbitor faţă de elveţianul de ieri. Un exemplu de: aşa da, spre deosebire de aşa nu, niciodată! Şi încă două detalii: ţi se face poftă de fructe din grădină, şi anunţul topitor de la final, că niciun animăluţ n-a avut de suferit (sunt împuşcaţi nişte iepuri care le periclitează recoltele, dar nu a fost sacrificat nici măcar unul de dragul filmărilor). 

Şi am ajuns la Hired Wife/ Nevastă de-nchiriat, din 1940, cu Rosalind Russell, care păşeşte ca o felină, are umor cu carul şi face ironii mortale, cu un zâmbet inimitabil, la adresa reclamelor şi textelor ridicole (Nu s-a schimbat mare lucru, ca mentalitate, în peste 8 decenii!). E şi elegantă foc (ţinutele fiindu-i create anume de Irene, care le îmbrăca fără cusur pe vedetele MGM, precum Lana Turner sau Judy Garland, şi care a avut o idilă celebră cu fermecătorul Gary Cooper). Exasperaţi de subiectele mult prea sumbre, vulgare, groteşti sau excesiv de politically correct, a fost mare înghesuială la biletele pentru această vizionare, nu se mai găseau decât cu 13 euro, pentru că se epuizaseră cele gratuite, pentru presă.

Şi când colo, la CinemaxX 8 nu erau ocupate nici măcar jumătate din jumătatea permisă. În plus, ne-am bucurat că era pe 35 de milimetri, vintage/retro până la capăt, dar proiecţionistul a încurcat rolele şi a ieşit o harababură. Nu s-a oprit, a mers aşa, cu repetiţii cu tot (ca să fixăm replicile tăioase) şi cu sărituri la capetele de bobină, după care a reapărut domnişoara din deschidere, care a trebuit să se uite pe fiţuică pentru că uitase titlul, şi, cu acelaşi calm imperturbabil, a spus că, deşi a fost o problemă, totuşi am avut parte de un sfârşit fericit pe care l-am putut şi vedea!

Indianul de 152 de minute: Gangubai Kathiawadi se petrece într-un bordel din Bombay-ul anilor 50, unde a existat o prea frumoasă fată care s-a luptat pentru drepturile femeilor care fac trotuarul (impropriu zis, că n-au trotuare). O matroană cu o inimă (şi un dinte!) de aur (un fel de Belle Watling din Pe aripile vântului), o Mafia Queen care face şi politică şi fapte bune, mituieşte poliţia, dar o ţine şi la respect să nu se lăcomească prea tare, vrea să trimită copilele la şcoală, chiar dacă vocalele déjà le-au exersat, la casa de toleranţă…

Ganga e mereu în sariuri albe, care pot fi aceeaşi nuanţă cu luna, norii, zăpada, laptele, sarea, nisipul şi mai ales cu lebedele. 

Sud-coreeanul din competiţie: Filmul Romancierei a fost snob, alb-negru, dar fără eleganţă şi doar cu un buchet anemic de muşeţel şi coada şoricelului care a prins culoare.  S-a bătut apa-n piuă cu discuţii cronofage între o scriitoare agresivă, o actriţă cam beţivă, un poet încrezut, o librăreasă linguşitoare, o fată care învaţă limbajul semnelor şi admiră fără discernământ, şi un cineast haotic, încă în devenire.     

Jean-Luc Godard şi partenera sa de viaţă şi de cinema, cu al lor Notre musique din 2004, au fost de un rafinament intelectual care a şters toate neîmplinirile de peste zi. Discuţii cu miez  despre viaţă, moarte, conflicte nerezolvabile şi violenţă, ilustrate magistral.Un clasic, în adevăratul sens al cuvântului.      

Corespondenţă de la faţa locului - in person, cum îi spune mai nou (şi nu online, ca-n 2021)