Balada soldaţilor sau Brad Pitt şi Anamaria Marinca au „chimie“ în „Fury“

CONFLAGRAŢIE Filmul „Furia: Eroi anonimi“ este o elegie pentru toţi „soldaţii necunoscuţi“, nu numai din războiul cu nemţii, ci din toate războaiele. Evident, doar pentru cei din taberele învingătoare, pentru că germanii sunt în continuare prezentaţi ca nişte monştri subumani.

Recenta producţie cu Brad Pitt în rolul principal a fost decretată de generoşii critici de întâmpinare de peste Ocean ca fiind „cel mai bun film de război din ultimii 30 de ani“. Etichetarea este una foarte măgulitoare. Din 1984 până acum, s-au făcut totuşi filme epocale în acest gen. Să ne gândim numai la „Salvaţi soldatul Ryan“ al lui Steven Spielberg, despre debarcarea din Normandia şi aceleaşi ultime zile ale WWII (şi prelungirea sa, serialul TV „Band of Brothers“ / „Camarazi de război“, despre războiul din Pacific), „Black Hawk Down“ / „Elicopter la pământ!“ al lui Ridley Scott (despre recenta intervenţie americană în Somalia), „Scrisori din Iwo Jima“ al lui Clint Eastwood (despre acelaşi obsedant război din Pacific) sau „The Hurt Locker“ / „Misiuni periculoase“ al Kathrynei Bigelow (despre recenta intervenţie americană în Irak). Nu punem aici „The Thin Red Line“ / „La hotarul dintre viaţă şi moarte“ al lui Terrence Malick, pentru că acela era mai mult o meditaţie filozofică, precum toate filmele regizorului, decât un film de război propriu-zis.

Germania, anul zero

Filmul de faţă, scris şi regizat de David Ayer (profesionist cu câteva contribuţii-cheie la filmul comercial recent, care-şi dă acum întreaga măsură), nu se concentrează însă asupra recreării cât mai veridice a condiţiilor de război prin intermediul tehnologiei moderne (nu că acesta ar fi fost scopul exclusiv al producţiilor menţionate), ci asupra componentei umane a războiului, asupra faptului că în toate aceste războaie luptă nimic altceva decât oameni. Realismul este cuvântul de ordine şi al acestei pelicule, dar el se află în primul rând la nivelul relaţiilor interumane, al situaţiilor de viaţă şi moarte în care sunt puse cele câteva personaje. Altfel, reconstituirea propriu-zisă a luptelor şi a existenţei cotidiene dintr-un tanc american din acea vreme este, bineînţeles, de excepţie.

„Fury“ / „Furia“ se numeşte tancul care poate fi socotit elementul central al poveştii, dar furia este şi sentimentul exasperant care-l cuprinde pe comandantul Don „Wardaddy“ Collier (Brad Pitt, într-un rol „serios“, nu ca cel din „Inglourious Basterds“ / „Ticăloşi fără glorie“, versiune parodică şi cinefilă, datorată lui Quentin Tarantino, a sfârşitului WWII) şi pe colegii săi după atâţia ani de război. Ne aflăm în aprilie 1945, în peisajul dezolant al Germaniei în prag de capitulare, ţară devastată de război, în care americanii înaintează cu greu. Ca mai mereu în fazele finale ale unui război, cruzimea şi setea de sânge par să se intensifice; „ori noi, ori ei“ este cuvântul de ordine al situaţiei scăpate de sub controlul oricărei raţiuni.

Marinca străluceşte

Nu sunt urmărite propriu-zis decât cele cinci personaje care compun echipajul tancului, fiecare reprezentativ pentru tipul său uman, cu un accent pus pe „bobocul“ Norman (Logan Lerman, foarte convingător), care primeşte atât botezul focului, cât şi al abjecţiei umane. Boyd „Bible“ Swan (Shia LaBeouf, un actor în toată puterea cuvântului după experienţa lucrului cu Lars von Trier) este creştin practicant şi motiv de ironie pentru colegii săi, dar în momentele de cumpănă însuşi Don simte nevoia citării versetelor din Biblie.

Un intermezzo îi prezintă pe soldaţi, într-un oraş proaspăt cucerit, în compania a două tinere nemţoaice, momente în care fiecare îşi arată adevărata natură. Una dintre ele este interpretată de o actriţă germană, Alicia von Rittberg, dar cealaltă, Irma, de românca Anamaria Marinca. În rolul de „frau“, Marinca reuşeşte o adevărată creaţie, deşi desigur, la rândul ei, nu are foarte multe replici propriu-zise (o ajută faptul că filmul şi regizorul sunt buni, spre deosebire de Ana Ularu, care, din păcate pentru ea, juca într-un film prost). Expresia de teroare combinată cu resemnare şi speranţă de pe faţa actriţei îţi rămâne multă vreme în minte.

„Tragedia Germaniei“ sau vae victis

„The Unknown Soldier“, cânta Jim Morrison la sfârşitul anilor ’60, şi „soldatul necunoscut“ este o temă centrală a filmografiei de război, de la „Balada soldatului“ a lui Grigori Ciuhrai până la acest „Fury“. Problema principală a tuturor acestor filme este că îi prezintă favorabil numai pe soldaţii din taberele învingătoare, niciodată şi pe cei din tabăra adversă. În cazul de faţă pe cei americani, pe când cei germani sunt numiţi permanent „nazişti“ (mă îndoiesc că răcanul american ştia, în timpul războiului, sensul termenului „nazi”) şi echivalaţi cu nişte SS-işti fanatici. „Ei au început“, este justificarea lui Wardaddy pentru orice crimă de război. (În realitate, cel puţin partea de est a Germaniei trecea prin suferinţe inimaginabile, după cum a demonstrat serialul TV documentar „Exod în Est”, difuzat de Discovery acum câţiva ani; din acest punct de vedere, un film ca „Lore”, al australiencei Cate Shortland, era mai cinstit.)

Desigur, au existat de-a lungul vremii şi filme făcute de germani, din punctul de vedere al germanilor („Die Brücke“, „Heimat“, „Der Untergang“), dar prea puţine. E normal, atâta timp cât majoritatea filmelor sunt americane, iar majoritatea producătorilor evrei, adică principalele victime ale Holocaustului. Probabil o naraţiune cu adevărat obiectivă va putea fi făcută peste multe sute de ani, dar atunci acest conflict nu va mai interesa pe nimeni (cu siguranţă covârşit ca semnificaţie de conflictele care vor fi urmat). (Ca să fiu bine înţeles, nu-mi doresc opere artistice care să prezinte eroi din tabăra germană, cu atât mai puţin din cea nazistă, ci doar unele care să reflecte obiectiv suferinţele ambelor părţi. O carte de ficţiune ca „Abatorul cinci“ de Kurt Vonnegut jr., care a sensibilizat o lume întreagă în ce priveşte mârşăvia distrugerii Dresdei de către bombardamentele americane, nu eroiza pe nimeni, ci era doar rezultatul propriei experienţe a autorului în raport cu absurditatea războiului.)

„Eroi au fost, eroi sunt încă“, dar numai printre câştigători

Cu ce sunt mai eroi americanii de pe „Fury“ care omoară câteva zeci de nemţi decât germanii care, ni se spune la începutul filmului, „ne-au ucis cei mai buni băieţi“, deci cam acelaşi lucru? De ce americanul care lichidează un cuib de mitralieră din oraşul pustiit este un erou, iar germanul care, la sfârşit, învinge rezistenţa tanchiştilor nu este? De ce întotdeauna eroii sunt cei din tabăra învingătoare, niciodată din cea învinsă? Oricum, şi unii şi alţii fuseseră aduşi acolo, să se omoare între ei, de către guvernele lor, recte de către cei puternici, de către elite, care întotdeauna sunt cei care au de câştigat în primul rând de pe urma războiului (cât au profitat elitele economice americane de pe urma WWII, ca să nu mai vorbim de Rusia?).

Iarăşi, ca să fiu înţeles mai clar: lumea crede că America a intrat în război pentru a apăra drepturile omului şi pentru a stopa persecuţia evreilor în Europa ocupată, dar aceeaşi lume uită că, în anul 1939, vaporului „St. Louis“, plin cu 915 refugiaţi evrei din Lumea Veche, i s-a refuzat acostarea pe pământ american, prin urmare cel puţin un sfert dintre ocupanţii vasului şi-au pierdut viaţa în prigoana antievreiască ulterioară. „Soluţia finală“ a fost luată de Göring, Heydrich şi Eichmann nu mai devreme de ianuarie 1942, dar dimensiunile ororii au fost percepute în mod real abia odată cu intrarea anglo-americanilor în lagărele de concentrare. Prizonierii acestora au fost ţinuţi în aceleaşi condiţii, însă, sub supravegherea armatelor eliberatoare, timp de un an şi mai bine (vezi filmul „Peisaj după bătălie“ al lui Andrzej Wajda şi atâtea alte mărturii).

Info

Furia: Eroi anonimi / Fury (SUA, 2014)
Regia: David Ayer
Cu: Brad Pitt, Shia LaBeouf, Logan Lerman, Anamaria Marinca

4 stele