Bach + break dance = love
0…nu, nu de tipul ireverenţios Ștefan + Vrâncioaia = love, inscripția găsită de un coleg jurnalist acasă la Baba Vrâncioaia, scrijelită pe un perete. Nu, ci miez de Festival ‒ dovadă că Festivalul Enescu poate fi și așa, programând la Ateneul Român un spectacol cu nume îndrăzneţ, o ocheadă între secole, muzică şi dans aparent ireconciliabile.
Bach, cu toate sonoritățile, straturile, diversitatea, ritmul, contrapunctul, redate întocmai de Orchestra of the Age of Enlightenment, fondată în 1986, la Londra, cu scopul declarat de a reda istoricește muzica secolelor XVII-XIX.
Și 13 tineri dansatori de street dance, break dance, hip-hop, care și-au găsit în straturile muzicale din Bach casă bună, sub îndrumarea coregrafului danez Kim Brandstrup, mult inspirat de cinematografie și aflat permanent în căutarea și crearea unui teatru al mișcării.
Pe scurt și literal: Breaking Bach, un program care a făcut senzație la festivalurile de teatru, muzică și dans din Europa și care, iată, a prins viaţă pe 11 septembrie și sub cupola bogat ornamentată a Sălii Mari a Ateneului Român, o mică-mare minune de Festival.
Când să se mai fi întâmplat asta în istoria Ateneului, break dance pe muzică de Bach, frânturi din suite și concerte? Cel mai probabil, niciodată.
Dar e ceva cu totul magic în această întâlnire peste secole, între secole: cu toată exuberanța, libertatea și bogăția de mișcare pe care o presupune acest tip de dans, Breaking Bach e paradoxal de discret: mișcările sunt largi, exuberante, dar rămân ușoare, fluide, elegante și... tăcute.
E, dacă vreţi, aproape un dans și un vals al șosetelor pe suprafața neagră, special instalată în Sala Mare pentru acest spectacol anume. Se aude doar el, Bach, și se văd doar ei, dansatorii. Tot restul rămâne aproape în anonimitate (muzicienii poartă griuri, dansatorii fac mișcări largi, dar cu totul nezgmotoase).
Un dans exuberant, dar tăcut, cu Bach drept companion: Concertul pentru două viori și orchestră de coarde, când sunt pe scenă toți dansatorii, straturi-linii-straturi, Sarabanda din Suita pentru orchestră nr. 2, Preludiu din Suita pentru violoncel nr. 1, când violoncelul se leagă cu fire invizibile de tânărul cu maiou roșu rămas în scenă, Curanta din Suita pentru violoncel nr. 2, Sarabanda din Suita pentru violoncel nr. 5, Rondeau din Suita pentru orchestră nr. 3, magicul Concert pentru oboi în sol minor, faimoasa și dătătoarea de fluturi Arie din Suita pentru orchestră nr. 3 și, rezervat pentru final, Concertul brandenburgic nr. 3, unde răsună clavecinul și se-aud, acum se-aud, și respirațiile sacadate, la unison, ale dansatorilor, care dau totul, fac totul, devin totul.
Și unul ca mine, care a ajuns la Ateneu cu inima la gât și turmentat de stratul de căldură umedă din București, va observa după o vreme că a coborât asupra-şi un val de liniște.
Iar Orchestra of the Age of Enlightenment a devenit, pentru o oră și un pic, Orchestra of the Age of Simplicity: lumina e în muzică, e în dans.
Și mai e ceva: niciunii nu se eclipsează, nici muzicieni, nici dansatori ‒ sunt parteneri de drum într-o călătorie care arată că se pot crea punți între lumi aparent despărțite de secole şi, iată, până acum nepovestitul se povesteşte la Enescu: ritmul interior al compozițiilor lui Bach devine însoțitor sonor pentru dansurile străzii.
Ce fericită întâmplare sub pălăria Festivalului, mai vrem.
Se încarcă comentariile...
