Avem nevoie de eroi ai conştiinciozităţii

M-am apucat de „Mantaua“ lui Gogol. Deşi am citit-o şi răscitit-o, graţie uriaşei mele disponibilităţi de a uita, mi se pare că o parcurg întâia oară.

Mă ajută şi trucul, folosit ori de câte ori mă apuc de o carte citită, de  a face rost de una nouă. În cazul prozei lui Gogol, mi-a căzut în mână, la librăria unui supermarket, volumul „Taras Bulba. Mantaua. Nasul. Vii.“

Am dat gata toate cărţile lumii de mă apuc de cărţi citite şi răscitite? Evident, nu. Am îmbătrînit şi, prin urmare, nu mai am cutezanţa – tipică altei vârste – de a mă apuca de o carte nouă. Dacă mă va plictisi? Dacă o să mi se pară timp pierdut? Cu o carte citită şi răscitită, merg la sigur. Mai ales când autorul e Gogol, magistrul meu într-ale infinitului mic.

Chiar de la primele pagini, simt nevoia să mă plesnesc peste frunte, zicându-mi:
„— Cum de nu mi-a sărit în ochi la lecturile şi relecturile anterioare?“

Victimă a surâsului ironic al lui Gogol, Akaki Akakievici, personajul principal, ajuns aproape nume comun pentru a desemna funcţionarul obscur, e, în realitate, un model de angajat la stat, în cazul lui, dar, prin generalizare, la orice firmă. Neîndoielnic, din perspectiva rusului tumultuos, sărind de la balalaică la mitralieră, un tip precum Akaki Akakievici merită dispreţuit.

Akaki Akakievici e un mărunt funcţionar în Imperiul birocraţiei ţariste. Simplu copist într-un birou. Sarcinile lui de serviciu se reduc la transcrierea pe  curat a documentelor, într-o vreme când nu apăruse maşina de scris şi, cu atât mai puţin, procesorul Word. Notează despre el Gogol: „Nu se ştie dacă mai poate fi găsit un astfel de om, atât de dedicat profesiei sale. Era insuficient să spui despre el că îşi făcea serviciul cu sârguinţă, pentru că, de fapt, el îşi făcea datoria cu o pasiune nemaiîntâlnită. Acolo, în această activitate de transcriere, el întâlnea o lume plăcută şi pitorească. Faţa lui exprima satisfacţie; îşi avea literele sale favorite, pe care, când ajungea să le scrie, se emoţiona la fel ca un copil şi râdea în sinea sa; le făcea cu ochiul, se ajuta şi cu buzele, astfel încât, privindu-l în vreme ce lucra, puteai să citeşti pe faţa lui litere pe care pana din mâna sa o scria pe hârtie“.

Întâmplător, Akaki Akakievici e copist. Putea fi şi vînzător la un butic din capitalismul estic de azi. Sau tinichigiu. Sau redactor la un ziar. Sau chiar premier. Din ce spune Gogol înţelegem că dovedea o conştiinciozitate exemplară în timpul orelor de serviciu. Ba mai mult, după program, trudea pentru a duce la capăt ceea ce lucrase pentru acasă: „se scula de la masă, lua o călimară cu cerneală şi începea să transcrie din hârtiile aduse acasă (…) Când se sătura, în cele din urmă, de scris, el se culca, gândindu-se
cu zâmbetul pe faţă la ziua ce urma să vină. Îi va mai trimite, oare, Dumnezeu şi pentru ziua de mâine ceva să mai transcrie?“

Cititorul de azi, dibuind cam unde bate ghiontul lui Gogol, parcurge acest portret cu un zâmbet ironic în colţul gurii. Superioritatea lui, a cititorului, asupra lui Akaki Akakievici pare indiscutabilă. Pentru ce atâta sârguinţă? Pentru ce atâta patimă? Pentru a copia un document?! Păi, altfel ar fi fost lucrurile dacă Akaki Akakievici ar fi fost un poet. Conştiinciozitatea  şi-ar fi avut rostul. Sau dacă ar fi fost un aviator, un şofer, un detectiv sau chiar un hoţ. Dar aşa! Să-ţi închini viaţa copierii unor documente şi acelea date de şefi, nu alese de tine!

Akaki Akakievici e un personaj comic pentru noi, ăştia din Est, pentru care  viaţa înseamnă, înainte de toate, a nu face nimic. Distracţie cât cuprinde! Cum spune un slogan idiot al discotecilor de fiţe. Pentru cei din Vest, Akaki Akakievici e un erou. Pentru că inşi precum copistul nostru au înălţat catedrale, au aşternut autostrăzi, au tăiat bulevarde, într-un cuvânt, au construit Civilizaţia Occidentală.

Ea, această civilizaţie, după care, doar tânjim, fără a ne strădui s-o şi atingem, presupune să-ţi faci meseria conştiincios zi de zi, ani întregi, nu să lucrezi în salturi, în hei-rupuri, după cum îţi vine pe chelie.

Eroul civilizaţiei Occidentale e Akaki Akakievici şi nu Harap Alb, cel care nu-şi bate capul să se descurce, pentru că, la ţanc, îi iese Sfânta Vineri în cale!

Câtă nevoie ar avea România de azi, în toate domeniile, de la cizmărie pînă la politică, de cât mai mulţi Akaki Akakievici, eroi ai conştiinciozităţii!