Autonomia ca armă a destabilizării

Recent difuzatul proiect UDMR privind autonomia Ţinutului Secuiesc conţine o serie de bombe evidente, dar şi unele cu explozie întârziată, periculoase deoarece, în sine, textul acesta se constituie ca un precedent, oricând posibil de reluat sau de invocat.

Din punctul de vedere al raţionamentului european, evident că principiul creşterii autonomiei regionale rămâne unul fundamental, numai că, niciodată, acesta nu este favorizat pentru a da, din principiu, prioritate constituirii unor enclave etnice cu existenţă juridică şi legislaţie croită pe ideea unui criteriu etnic unic. Pentru că, dacă este aşa, cererea normală de autonomie locală şi regională, perfect acceptabilă la nivelul UE, devine drum deschis spre viitoarea etapă, cea a cererii de independenţă.

Despre asta e vorba? Nu facem nimănui procese de intenţie, numai că, în politică, nimic nu e întâmplător. Nu poate fi întâmplător. Regula absolută, fără excepţii, spune că totul este o suită logică într-un plan de acţiune gândit de profesionişti pe termen lung, îndeajuns de complex pentru ca, în spaţii diverse, să fie aplicate segmente ale acestuia. Teste în teren pentru a vedea cât de valabil poate fi proiectul în situaţii de criză şi cum poate fi el, la un moment dat, implementat în ansamblul său. 

Am mai evocat aceast scenariu al autonomiilor concepute, pilotate şi susţinute ca factori locali de destabilizare pentru a susţine o explozie mai intensă şi pe un spaţiu mai mare. Modelul general al revendicărilor autonomiste şi independentiste invocă acelaşi principiu comun, dreptul la autodeterminare al unei naţiuni, enunţat de Woodrow Wilson, reluat de Lenin: a alimentat o mişcare enormă, cea de emancipare a naţiunilor închise în sistemele constrângătoare ale formulelor imperiale şi cu dimensiuni coloniale. Cele două Războaie Mondiale au arătat însă lumii că venise timpul ca hărţile care identificau statele-naţiune să fie trasate în forme care ar fi trebuit –cel puţin la asta se angajau Naţiunile Unite – să fie respectate tocmai din nevoia ca logica păcii să fie bazată, sperau ei, de scăderea naţionalismului fervent şi agresiv aflat direct la originea conflagraţiilor mondiale.

Dacă Europa fusese spaţiul din care porniseră spre lume aceste conflicte, atunci Europa în primul rând a încercat să formuleze un principiu al convieţuirii etnice şi să construiască un regim al civilizaţiei politice bazat pe ideea cooperării puse sub semnul nu al pasiunilor naţionaliste, ci al sentimentului de apartenenţă la cetăţenia europeană.

Cel mai simplu şi logic mod de a încerca dinamitarea acestei construcţii – simbolizată acum de forţa reală şi incontestabilă a celor două mari sisteme de alianţe, UE şi NATO – este de a destabiliza cât mai multe dintre părţile sale componente. 

Prima tentaţie este să crezi că o asemnea încercare ar putea fi dusă cu cei doi vectori evidenţi, cel economic şi cel militar şi de securitate. La o analiză mai profundă – se spune asta în mai multe şcoli de specialitate unde se predau metodele practice pentru realizarea de diversiuni la scară locală, regională sau naţională- cea mai facilă operaţiune este cea de concentra toate eforturile asupra unei agende de tip naţionalist, adevărat cu un timp mai lung pentru detentă, dar cu ţinta finală certă: revendicarea de autonomie şi, dacă şi când este cazul, de independenţă.

Moment în care, se spune în manuale, sistemul se va replia asupra sieşi, va concentra prioritar eforturile pentru rezolvarea acestei noi teme urgente de pe agenda politică internă, va încerca să contracareze încercările de instrumentalizare politică a conflictului pe scena politică internă, va trebui să producă planuri de contracarare a tuturor situaţiilor potenţiale de criză. Foarte interesant raţionament deoarece, după cum a demonstrat conflictul inter-etnic din spaţiul fostei Iugoslavii, folosirea temei etnice rămâne extrem de eficientă în ciuda a tot ce se anticipa ca evoluţii ale mentalităţii europene. 

Cei care au acţionat cu răbdare pentru a aplica acest tip de raţionament văd acum că apare, imediat, cel puţin un risc major de explozie unor state europene tocmai pe criteriii etnice: Scoţia, Catalunya, Ţara Bascilor, Flandra, Irlanda de Nord, nordul Italiei...plus celelalte „naţuni fără ţară” printre care Ţinutul Secuiesc cărora li se transmite, deloc subtil, mesajul că acum este momentul să revendice teritorii pentru a se constitui, în fine, ca state-naţiune. În plus, spun aceleaşi manuale, acolo şi atunci când se poate, tema naţionalistă trebuie dublată de cea a conflictului de tip religios, inter-confesional, ambalat la început în formula disensiunilor culturale şi/sau lingvistice. Spun manualele că o revendicare de autonomie/independenţă va fi fi cu atât mai rapid credibilă şi acceptabilă la nivelul maselor, cu cât motivaţia cultural-religioasă va fi mai vizibilă încă de la începutul etapei formale finale a contestării. Uitaţi-vă la ce se întâmplă acum în Ucraina sau în Orientul Apropiat. 

Nu cred că ar exista vreo şansă ca, cel puţin în contextul actul, proiectul UDMR să fie aprobat. Cred că asta o ştiu foarte bine şi iniţiatorii lui. Atunci de ce este lansat acum? Pe plan strategic, răspunsurile sunt multiple. 

Creează un precedent, un plan coordonat, amplu, coerent, structurat astfel încât să devină punct de referinţă în viitoarele platforme de revendicări şi să justifice apelul – în faţa refuzului românesc, la autoritatea superioară, cea a Ungariei care, vă amintiţi bine, a afirmat de nenumărate ori sprijinul său necondiţionat pentru ORICE formă de autonomie a maghiarilor din România. Orice însemnînd, acesta este mesajul, ORICE.

Pe de altă parte, este nevoie de acest text pe plan intern pentru că, pe plan extern, este imposibil să fii credibil cu mesajul că eşti discriminat şi persecutat ca identitate naţională minoritară în România atîta timp cât UDMR a făcut parte din aproape toate guvernele României post-decembriste, având acum, chiar în momentul apariţiei documentului respectiv, un vicepremier....Nu poţi susţine că este încălcat vreun principiu european în privinţa protecţiei minorităţilor pentru că la Curtea Europeană a Drepturilor Omului se va recunoaşte că legislaţia românească în domeniu este una dintre cele mai ample, bine puse la punct şi aplicată comprehensiv la nivel naţional, în favoarea tuturor minorităţilor.

Precedent se poate constitui acest text şi pentru revendicările viitoare şi ale altor grupuri etnice, cel puţin la fel de importante ca PONDERE REALĂ cu maghiarii, mă refer aici explicit la comunitatea rromă. Organizată şi ea cu partide politice cu reprezentare în Parlament, dispunând de Curţi Regale sau Imperiale, oricând posibil de reunit într-o regiune în care să deţină majoritatea, poate chiar, de ce nu, în jurul Curţii Regale de la Sibiu. Şi atunci, iarăşi improbabil acum, dar posibil pe viitor, vom avea aceeaşi discuţie privind autonomia?

Gândiţi-vă la potenţialul exploziv la acestor prevederi, extinse şi la alte comunităţi constituite într-o regiune cât se poate de pur etnică:

   
Drumurile, autostrăzile, căile ferate şi apeductele de interes exclusiv regional care sunt determinate prin normele de aplicare a prezentului statut, fac parte din domeniul public al regiunii. 
 

Pădurile proprietate de stat din regiune, minele, carierele de piatră şi exploataţii de turbă a căror folosinţă este retrasă proprietarului de fond, edificiile destinate funcţionarii unor servicii publice regionale, precum şi mobilierul şi alte bunuri ale acestora constituie patrimoniul inalienabil al regiunii. (...) Imobilele din proprietatea statului situate în regiune sunt transferate în patrimoniul regiunii.

Sau ce va însemna o structură pur etnică a poliţiei regionale. Sau ce va însemna o structură a magistraturii (prin extensie a tuturor serviciilor publice) constituită pe baza unei legi care limitează accesul populaţiei majoritare a statului doar la 1/3 din posturi.

Se sugerează astfel că, pe viitor, se poate produce o mutaţie esenţială de proprietăţi, control al puterii şi repartiţie administrativă. Poate, într-adevăr, nu acum. Dar sugestia este aici, perspectiva asta este desenată pentru prima oară cu claritate şi spune că acesta este PROIECTUL. 

Şi noi ce facem? Pentru că România este singura abilitată să răspundă, acestea fiind proragative exclusiv naţionale, aşa cum scrie la carta bunei guvernări europene.