Apartenenţa etnică a tezaurului de la Pietroasele, un mister nerezolvat al istoriei

Descoperit în anul 1837, tezaurul de la Pietroasa (judeţul Buzău) a fost atribuit cu generozitate de către Alexandru Odobescu migratorilor goţi, care nu ar fi avut deloc veleităţi de bijutieri. Populaţie nomadă, aceştia detestau meşteşugul orfevrăriei.

O analiză mai atentă a originii tezaurului numit popular „Cloşca cu puii de aur" aduce la iveală noi dovezi de continuitate a populaţiei daco-romane după retragerea aureliană din anul 271, cât şi mărturii despre începuturile creştinismului în ţinuturile nord-dunărene, elemente care conferă acestui fascinant obiect de cercetare istorică semnificaţii mult mai profunde decât se credea.

Cartea scriitorului buzoian Dumitru Ion Dincă, apărută acum aproape trei decenii la Editura Eminescu („Faţa nevăzută a tezaurului de la Pietroasa") conţine o serie de informaţii inedite referitoare la apartenenţa etnică a tezaurului ce a fost multă vreme o minune a lumii, până la descoperirea mormântului lui Tutankhamon, în 1922. Mi-a atras atenţia în mod special un amplu interviu realizat cu dramatargul Mircea Lerian, intitulat sugestiv „În zona Buzăului a existat un regat în secolul IV. Probele? Un document şi ..un tezaur", în care sunt formulate câteva ipoteze interesante, demne de luat în considerare. 

Mircea Lerian a încercat să descopere şi alte sensuri ale unei surse istorice peste care s-a trecut cu prea multă lejeritate de-a lungul timpului, bazându-se pe un text inclus în volumul II al „Izvoarelor istoriei românilor" (1970, Editura Academiei), la pagina 727.

Pe baza cercetărilor proprii, am găsit aceleaşi informaţii şi la Socrate din Constantinopol (380-439 d.Hr.), cu a sa Historia Ecclesiastica, o lucrare deosebit de importantă pentru studierea paleocreştinismului. Documentul în cauză face referire la un martiraj din timpul ocupaţiei gote din Dacia, fiind menţionate şi câteva nume de conducători locali. Mircea Lerian consideră că acesta reprezintă o dovadă scrisă a existenţei unei forme de organizare statală a daco-romanilor, cu reşedinţa în castrul roman de la Pietroasele, construit în timpul lui Constantin cel Mare (în anii 324-326). Cert este următorul fapt: în secolul IV d.Hr. exista pe teritoriul fostei provincii romane Dacia o populaţie aflată sub ocupaţia goţilor, dar în acelaşi timp era menţinută jurisdicţia Imperiului Roman.

Piesele tezaurului de la Pietroasa- daruri oferite reginei Gaatha a daco-romanilor

Pe scurt, în text este vorba de 26 de martiri creştini, arşi din porunca regelui got Ingurich, eveniment ce s-ar fi petrecut în anul 370. Printre cei 26 s-a aflat şi preotul Vercas, despre care se presupune că ar fi dat numele localităţii buzoiene Berca. 

Moaştele celor ucişi au fost adunate de Gaatha, "regina poporului goţilor, care era creştină şi dreptcredincioasă", pasaj ce a ridicat multe semne de întrebare. În primul rând, de ce existau doi regi a goţilor, unul care persecuta creştinii, iar celalălt care era creştin? Explicaţia găsită este dată de confuzia întâlnită frecvent la istoricii antici, cauzată de numele de Gothia, sub care era cunoscută Dacia în timpul ocupaţiei goţilor. Prin umare, Gaatha nu putea fi decât regină a populaţiei locale, iar cei 26 de martiri- autohtoni daco-romani, care mărturisiseră credinţa în Hristos.

Partea a doua a textului conţine informaţii despre exilul reginei Gaatha în "ţara romanilor", conducerea regatului fiind lăsată fiului ei Arimerios.  Fiica sa, Dulcilla, a rămas la Cyzic (Imperiul Roman de Răsărit) pe durata conducerii împăratului Theodosius (379-395). Într-un final, Gaatha s-a întors din exil alături de slujitorul ei Vella, care a sfârşit prin a fi ucis cu pietre. Lapidarea era o pedeapsă specifică popoarelor antice, ca oprobriu public pentru laşitate.

Mircea Lerian supralicitează relatarea din acest document şi lansează umătoarea ipoteză: tezaurul de la Pietroasa a reprezentat darurile oferite de aristocraţia daco-romană reginei Gaatha, la întoarcerea acesteia din exil:

În cazul Gaathei şi al Dulcillei, darurile erau destinate în acest scop, pentru a le obliga ca, la reluarea funcţiilor şi a vieţii în mijlocul supuşilor, să fie generoase, blânde şi atente cu viaţa supuşilor din regat. Obiceiul darurilor- al provocărilor, al sfidării puterii unui personaj important, obligându-l la răspuns prin atenţie, este destul de vechi şi foarte cunoscut în lumea antică.

Conform versiunii susţinute de către majoritatea istoricilor, inclusiv de Alexandru Odobescu în lucrarea sa de căpătâi, Le Trésor de Pétrossa (1889), tezaurul a fost îngropat de regele got Athanaric, pentru a nu fi capturat de năvălitorii huni, undeva la cumpăna secolelor IV-V. Cercetările arheologice de la locul descoperirii tezaurului au confirmat că acesta a fost ascuns, rămâne însă neelucidat misterul apartenenţei etnice a celor 22 de piese din aur. Cine, când şi în ce scop a îngropat tezaurul de la Pietroasa- întrebări ramase fără un răspuns clar, de mai bine de 150 de ani.

Este de la sine înţeles că Mircea Lerian are o versiune proprie cu privire la ascunderea tezaurului, fapt ce s-ar fi întâmplat în jurul anului 400, după moartea moştenitoarei tronului, Dulcilla:

Populaţia locală, considerând drept sacre obiectele aparţinând reginei, la apariţia unor jefuitori, ca să nu fie profanate mormintele reginelor, au luat piesele de aur, le-au împachetat şi depus în grabă sub lespezile de piatră, unde au fost descoperite [..] Ar mai putea fi vorba şi de o descoperire mai târzie, întâmplătoare, care, de teamă, cel care a făcut-o, a ascuns-o şi n-a mai fost în măsură să o recupereze.

Vezi şi:  Argumentele care contestă apartenenţa gotică a tezaurului de la Pietroasa