Anxietatea fundamentală: omul riscă mereu să-şi piardă umanitatea

Una dintre anxietăţile fundamentale ale fiinţei umane ţine de obsesia mai mult sau mai puţin conştientă de a-şi pierde calitatea de om. Oricâte certificate şi diplome ar obţine, oricâte recunoaşteri şi validări – această teamă rămâne activă până la moarte.

Şi poate că e motivul principal pentru care un om îşi poate dori să moară: moartea ne eliberează de sub această tortură. De altfel, de multe ori, mai mare decât frica de moarte este grija de a muri demn, adică de a-ţi păstra până la ultima răsuflare şi dincolo de ea, ţinuta omenească, de a nu muri – citez ultimele cuvinte ale lui Joseph K din Procesul – „ca un câine”. Existenţa cimitirelor, a necropolelor, a piramidelor – arată că dorinţa de a rămâne om prevalează asupra faptului de a fi, surclasează fiinţarea propriu-zisă, biologică, a omului. Sinuciderea comisă din raţiuni morale ţine de aceeaşi condiţie specială a fiinţei umane, unde impulsul de a fi om este mai puternic decât instinctul de supravieţuire.

Nu e deloc exclus ca aşa numita credinţă într-o existenţă post-mortem să nu aibă o legătură exclusivă cu dorinţa de a continua să trăieşti, ci cu dorinţa de a-ţi păstra la infinit umanitatea, noţiune independentă de prezenţa semnelor vitale, noţiune perfect compatibilă cu extincţia biologică definitivă şi ireversibilă. Şi dacă este adevărat că credinţa în nemurire este consubstanţială apariţiei fiinţei umane, atunci este mult mai acceptabil un asemenea înţeles, mult mai cuprinzător, al imortalităţii, unul care – fără să excludă „nemurirea în carne”, o include şi pe aceea „în spirit”: a gloriei, a numelui, a imaginii, a exemplului.

            O asemenea perspectivă reuneşte atât felul în care există fiinţa umană – mereu apăsată de anxietatea de a fi om – cât şi modurile în care moare sau îşi doreşte să moară: 1. ca eliberare de această anxietate, eventual prin: 2. dobândirea odată pentru totdeauna a titlului de om. Dacă există o dorinţă de moarte, ea nu există în întreaga natură, aşa cum a căutat să dovedească Sigmund Freud prin stipularea, după modelul entropiei, a unor instincte ale morţii, alături de cele ale vieţii. Este indubitabil însă că o asemenea dorinţă, o asemenea tentaţie există în cazul omului şi este un marker al umanităţii, căci omul este singurul animal despre care ştim precis că se sinucide din proprie voinţă (deci fără a urma un program genetic) sau care alege să-şi dea viaţa pentru o anumită cauză (martiriu religios, apărarea patriei, salvarea onoarei). Doar că această dorinţă de a muri este, cum spuneam, indisolubil legată de cea care-l face să trăiască (ca om) pentru că ambele se subsumează condiţiei speciale a fiinţei umane: aceea de a(-şi) dovedi permanent, clipă de clipă, că este om. Un om nu este, propriu-zis, niciodată, el are de a fi, el „este” cel ce are de a fi, spunea Martin Heidegger, într-o formidabilă surprindere a esenţei procesuale a fiinţei sau mai exact a „fiindului” uman. Paradoxal, spunea acelaşi filosof, omul este abia după ce moare, abia atunci atinge totalitatea (irevocabilă) a fiinţării sale şi, am putea adăuga, aceasta este motivaţia fundamentală a dorinţei de a muri: odihna în miezul statornic şi etern al esenţei Omului, a cărui existenţă, după cum am văzut, presupune o permanentă examinare a statului său. Necesitatea, constrângerea (Ananke) sub care orice individ simte, în forul său lăuntric, că se află este aceea de a trebui permanent, fără odihnă, să-şi confirme statutul de om pe care, de altfel, îl poate pierde în fiecare clipă. Ananke este grija, este neliniştea, este zbuciumul inerent condiţiei umane.

A fi om înseamnă a conduce un vehicul – care nu poate fi niciodată oprit, lipsit de orice fel de autonomie, complet dependent de starea de vigilenţă a conducătorului său. Imagine coşmarescă a faptului de a fi om: suntem condamnaţi să conducem la nesfârşit, fără oprire, un autovehicul (fără pilot automat); a adormi la volan înseamnă a muri. (Clipele de „somn” trebuie să fie hiperrapide şi, la rândul lor, aflate permanent în stare de alertă. Numai un şofer care a cunoscut starea de somnolenţă la volan ştie ce teribil efort trebuie să depună pentru a-şi păstra concentrarea şi atenţia.) Deşi imaginea pare modernă, ea nu este deloc nouă. O foloseşte Platon însuşi în Phaidros (246b-250c) unde sufletele – atât cele nemuritoare, ale zeilor, cât şi cele ale muritorilor – sunt imaginate ca vizitiii unor atelaje cu doi cai; ambii cai sunt buni în cazul atelajelor divine, ceea ce le permite să străpungă bolta cerească şi să se odihnească pe firmament, într-o contemplare a ceea ce este statornic şi etern, în vreme ce atelajele muritorilor sunt prevăzute şi cu un cal rău, impetuos şi imprevizibil, care-l obligă deci pe vizitiu la o veşnică neodihnă, la o permamentă stare de vigilenţă, de alertă, de grijă şi de nelinişte.

            Nu e deloc întâmplător că umanitatea şi-a imaginat paradisul ca pe un tărâm al odihnei, al păcii, al statorniciei, în vreme ce iadul şi l-a întruchipat ca prelungire la infinit a însăşi condiţiei umane: a grijii, a chinului, a neliniştii, a muncii veşnice. Ficatul lui Prometeu este sfâşiat zilnic de vulturul lui Zeus şi zilnic se reface pentru a fi sfâşiat din nou.

            Simţul tragic al grecilor a sesizat infernalul constituţiei umane: orice individ uman se află, clipă de clipă, sub riscul de a-şi pierde umanitatea. Hybrisul nu înseamnă altceva decât depăşirea limitelor – atât de vagi, de neprecizate, şi totuşi atât de insurmontabile, atât de inexorabile – ale umanului, ieşirea în afara ordinii (definitorii pentru om) a raporturilor fireşti: cu lucrurile, cu oamenii, cu zeii. Or, menţinerea în cadrul a ceea ce mă face să fiu om este un lucru îngrozitor de dificil, aproape irealizabil, câtă vreme acest cadru este mereu mişcător şi se intersectează cu alte şi alte sisteme de referinţă: Oedip, urmând cursul unei vieţi de om iese în afara condiţiei umane, Antigona, urmând legile pietăţii familiale le încalcă pe cele ale pietăţii civile, cetăţeneşti. Paradoxala vină tragică constă în aceea că omul, încercând să fie om, contrazice o altă dimensiune – la fel de esenţială – a umanităţii. Că încercând să devină sau să rămână om, omul îşi pierde umanitatea. Să ne amintim, tot din Phaidros, de tangajul vehiculelor cereşti sau de harababura celor care nu mai reuşeau să-şi menţină direcţia şi se prăbuşeau unele peste altele, ca să înţelegem de cât spirit de fineţe, de câtă atenţie, de câtă vigilenţă este nevoie pentru a nu intra în coliziune cu un alt sens al umanului, la fel de valabil ca şi cel pe care-l urmezi, coliziune care te-ar arunca în afara ordinii omeneşti înseşi. A te adapta la condiţiile mereu schimbătoare ale traficului – este o metaforă rutieră foarte potrivită pentru însăşi condiţia umană. Tragicii greci au sesizat imposibilitatea fundamentală a unei asemenea adaptări continue la fluxul cosmosului uman: mergând pe drumul tău „drept” încalci, fără să ştii, Dreptatea însăşi, urmând Legea, îţi trădezi legea proprie, legăturile pe care le faci destramă întreaga ţesătură. 

Acest articol a apărut în numărul curent - 7 (481) din iulie 2022 – al revistei ARGEŞ