Amintirile ultimului „Capșist”, căuzaș împătimit al renașterii altarului unic al elitelor spiritualității identitar naționale românești

Prolog

Am intrat în Capșa la jumătatea lui septembrie 1954, după peregrinări juvenile prin cârciumile bucureștene, începând cu vestita cârciumă Marna, unde toamna soseau căruțele trase de cai, încărcate cu butoaie de „renumitele noastre vinuri de Mitrofani”, cum suna reclama ziarelor timpului. Lângă restaurant, se afla cinematograful Marna, unde în pauzele cerute de schimbarea rolelor filmului veneau pe scenă să înveselească spectatorii artiști ca Alexandru Giugaru și alți amatori, viitoare personalități celebre ale trupei lui Sică Alexandrescu.

Părăsind cârciuma pe la 1.30 noaptea, ajungeam pe jos la simigeria de la Podul Basarab, unde la acea oră ieșeau covrigii fierbinți presărați cu sare sau susan, iar din uriașele tăvi rotunde, tăiate în triunghiuri cu un cuțit anume, ieșeau plăcintele rumenite cu brânză, sau cu carne, sau cu dovleac.

După acest desert treceam Podul Grant la capătul căruia, peste drumul de praf, ne prindeau zorile, la urechi cântându-ne un taraf vestit pentru cântece lăutărești turcești.

Sfârșeam osteniți într-o cămăruță închiriată de mine, pe strada Gheorghe Grant Nr.7, când în geam ne trezea din somnul dulce poliția călare să-i arătăm actele și noi scoteam la vedere legitimația de redactori la radio.

Mai erau două cârciumi, una pentru masa de prânz – Mircești – pe strada Popov, cu vechea clădire a Radioului, și una de seară, numită Diham, unde cânta la un microfon tinerelul George Bunea. Cârciuma era la capătul uneia dintre cele mai vechi străzi ale Bucureștiului – Schitul Măgureanu - peste drum de biserica și mănăstirea Schitul Măgureanu, purtând numele ctitorului boier.

Ostenit și ambiționat de elitismul Capșei, trei prieteni care alcătuiserăm o „societate secretă” Nicolae Bălcescu, în care eu eram președintele, vicepreședintele era unul dintre cei mai apropiați, sufletește, prieteni ai mei, Dionisie Șincan, viitorul mare gazetar, simbol al Radioului, iar secretarul general, ardeleanul Pop Simion, amândoi foști elevi ai Școlii de Literatură Mihai Eminescu, la deschiderea căreia președintele de onoare al Uniunii Scriitorilor declarase scurt, de la înălțimea sa de Ceahlău al prozei, Mihai Sadoveanu: „Din această Școală vor ieși tot atâția scriitori câți au intrat”. A ieșit totuși un geniu al poeziei, autorul cutremurătoarei „Moartea căprioarei”, Nicolae Labiș.

Eu, care fugeam de școală ca dracul de tămâie, nu m-am dus la acea școală, intrând la Radio prin concurs, la Carnetul cultural recomandat de un critic literar al vremii, Pompiliu Andronescu Caraion.

Tot așa am refuzat să mă duc la Școala de Literatură Maxim Gorki de la Moscova, unde în locul meu a ajuns Alexandru Stark, întors însă cu diplomă de bibliotecar, și devenit ulterior celebru reporter de radio și televiziune.

Așadar, la jumătatea lui septembrie 1954, cei trei crai pomeniți am pătruns la Capșa pentru prima dată, pe la 6 după amiaza. Nu era nimeni în restaurant. Ne-am așezat cuminți la o masă care dădea cu ferestrele spre Cercul Militar și singura imagine care mi-a rămas în minte până azi a fost în mijlocul mesei o fructieră mare de argint, cu picior, pe tipsia căreia se aflau gordanele de struguri albi și roșii din care răzbăteau trei uriașe pere pergamote al căror parfum ne izbea tulburător.

Afară era o lumină tristă de toamnă, care învăluia Bucureștiul pustiu, dominat în fața Capșei pe un stâlp de lemn de pâlnia unui megafon din care la ora 18 așteptam eu, cu sufletul la gură, glasul primei crainice a Radioului, doamna Ana Mihăescu, ce avea să citească cronica teatrală de Dinu Săraru.

Sfârșitul Prologului