Amintiri fulgurante despre personalitatea unui artist, azi de rezonanţă mondială

Cum spuneam în tableta trecută, cel care m-a şcolit, ca să zic aşa, descoperindu-mi profesionist universul artelor plastice – pictură, sculptură, grafică, acuarelă – a fost un prieten foarte tânăr, cu cinci ani mai tânăr ca mine, de o vitalitate impresionantă şi azi, Eugen Mihăescu.

Un membru al Academiei Române care s-a relevat în timp şi azi cu un har scriitoricesc fermecător, autor al unor memorii peste care nu se va putea trece şi al unor romane binecuvântate de acelaşi har.

Sunt dator să spun în aceste amintiri fulgurante că Eugen Mihăescu a fost unul dintre foarte puţinii –  foarte puţinii, subliniez –  dizidenţi autentici recunoscuţi internaţional. Rămas la Paris în anii 60 şi, după puţin timp, colaborator în Elveţia, la Lausanne, al unei prestigioase edituri pentru care a imaginat concepţia grafică a unei publicaţii celebre, album de artă, a trecut oceanul în Statele Unite şi a devenit colaborator al celebrei reviste politice americane TIME. Copertele lui, în acelaşi timp, comentariu excepţional inspirat grafic al evenimentelor politice, i-au înscris numele alături de cel al lui Saul Steinberg.

Aceste coperte au devenit, prin recunoaşterea lor mondială,  tablouri magistrale în toată puterea cuvântului aflate în birourile unor mari personalităţi ale lumii politice internaţionale precum şi picturile lui în ulei expuse în marile galerii.

Am avut, cum mai ziceam, plăcerea să lucrez cu el la revista arhicunoscută în România, atunci in anii 60, „Secolul 20”, el fiind invitat de Mihnea Gheorghiu, redactorul şef adjunct al revistei, revistă căreia i-a dat înfăţişarea grafică, copertele, paginaţia, i-a inspirat şi a ales ilustraţiile plastice.

Atunci am cunoscut prin el pe colegii lui de generaţie şi maeştrii lui, atunci l-am cunoscut printre alte pe pictorul Ion Biţan, graficieni mari ca Vasile Kazar, sau pe Jules Perahim, în atelierul căruia Eugen Mihăescu a fost invitat să lucreze de foarte tânăr, recunoscut pentru talentul lui excepţional.

A fost pe rând exclus din UTC şi din facultate pentru viziunea lui plastică excepţională, acuzată de modernism, deşi în expoziţii era primit, dar apoi exclus politic pentru această viziune. A reuşit totuşi prin valoarea talentului lui să încheie cursurile Universităţii de Arte.

Întors în ţară după 90, a fost recomandat Academiei Române şi de Corneliu Baba.

Am avut bucuria şi privilegiul unor portrete excepţionale şi până azi, iar la ediţia definitivă a ”Trilogiei ţărăneşti” să conceapă paginaţia şi coperta pentru care a făcut apel fericit la un desen al marelui Dumitru Ghiaţă, din ciclul „Ţărani în târg la Horezu”.

În anii aceştia a devenit şi scriitor memorialist rebel, cum sună şi titlul uneia din cărţile sale, şi portretist de o tulburătoare francheţe al lumii politice post decembriste.

Dar trebuie să mai însemn în aceste fulgurante amintiri colaborarea cu el la revista Luceafărul a lui Eugen Barbu, unde eram secretar general de redacţie, revistă care îi datorează concepţia grafică şi ilustraţia, revistă cu ecou în vremurile grele însemnând un reper pentru verticalitatea şi despărţirea de canoanele realismului socialist.

Zilele trecute am rememorat, cum era şi firesc, zilele frumoase ale prieteniei noastre, la fel de trainică, la fel de nădăjduitoare în ziua de mâine.