America votează

Democratul Barack Obama şi contracandidatul său la şefia SUA, republicanul Mitt Romney

Azi, 6 noiembrie 2012, în Statele Unite ale Americii, cea mai puternică democraţie a lumii se scrie istorie. În 2008, pentru prima oară, în istoria sa, la exact patru decenii de la asasinarea lui Martin Luther King, un afro-american devine preşedinte.

Era practic încheierea unui proces istoric început în 1861, odată cu războiul de secesiune (1861-1865), la finele căruia afro-americanii erau eliberaţi din sclavie.

Barack Obama poate fi numit drept „preşedintele crizei”. El este cel care a trebuit să se confrunte încă de la începutul mandatului său cu efectele falimentului Lehman Brothers (declarat la 15 septembrie 2008), dintre care cel mai puternic a fost recesiunea care amintea de precedenta din perioada 1929-1933.

Făcând un arc peste timp, după puternica criză militară  a anului 193 p.Chr., în Imperiul Roman devenea împărat (desigur în alte circumstanţe) Septimius Severus, originar din Leptis Magna, colonie romană din Africa, un general deosebit de înzestrat, fondator al ultimei dinastii a Principatului, cea a Severilor. Era prima oară când era ales un împărat roman din afara Europei.

Fiul său, Marcus Antoninus Caracalla va da în 212 p.Chr., faimoasa „Constitutio Antoniniana”, prin care toţi peregrinii (necetăţenii din Imperiul Roman), cu excepţia dediticilor (cei supuşi după o îndelungă rezistenţă, socotii nedemni de a fi incluşi printre romani) deveneau cetăţeni. Efectele trebuiau să fie benefice: redresarea finanţelor Imperiului, o mai mare coeziune, fapte care însă nu s-au concretizat, declanşându-se puternica criză identitară „criza secolului III”, din care Imperiul nu şi-a mai revenit practic niciodată.

La patru ani de la alegerea sa, Barack Obama, senator de Illinois, născut în Hawaii, din părinţi imigranţi (o americancă şi un kenyan), preşedintele american se poate lăuda cu eforturile sale privind rezolvarea conflictului din Irak, asigurarea asistenţei medicale pentru toţi, o mai mare responsabilitate administrativă în gestionarea fondurilor publice. A mers la rivalii săi politici, republicanii, pe Capitol Hill, unde i-a convins pe unii dintre ei să-i susţină programul de accelerare a ritmului investiţiilor federeale în infrastructură, educaţie, sănătate.

Pe plan extern, administraţia sa a încercat să menţină linia dreaptă în discuţiile cu Rusia, în privinţa Iranului, solicitând Israelului să încerce medierea internaţională în privinţa disputelor cu Iranul, pentru a evita escaladarea conflictului.

Astăzi disputa politică majoră gravitează în jurul aceloraşi teme. Orice ezitare a lui Obama e speculată cu prudenţă de aversarul său Mitt Romney.

Totuşi, vorbim de Statele Unite ale Americii o democraţie autentică unde alternanţa la guvernare nu înseamnă o schimbare tradiţională de direcţie ca în bătrâna Europă, unde se confruntă „dreapta” şi „stânga”.

Să fie realegerea lui Obama semnalul că a fost depăşită criza şi că Statele Unite vor continua să se autoreformeze, să se redefinească economic şi geopolitic?

Alegerea lui Romney să indice revenirea la tradiţionalismul de până în 2008, aşa cum pe vremuri sfârşitul „războiului rece” i-a adus înfrângerea lui George W. Bush, în favoarea demoratului William Jefferson (Bill) Clinton dând semnalul că e nevoie de o schimbare de tactică în relaţia cu Federaţia Rusă, Orientul Mijlociu, lumea arabă şi de impulsionare de către administraţia federală a ritmului investiţiilor?

Aceasta o pot hotărî doar americanii înşişi, prin votul de astăzi, lupta fiind una strânsă, în fiecare din statele Uniunii.