Am învățat de la școală să privesc agresorii în ochi
0M-am uitat aseară la episodul de la Washington. Întâi n-am putut să ascult, slavă cerului pentru video cu titrare de pe rețelele sociale. Filmul mut m-a ajutat să observ mai bine limbajul non-verbal. Apoi am văzut video și cu sunet și m-am ghemuit o vreme pe dinăuntru, încercând să-mi dau seama cum nu observă cei care comentau laudativ comportamentul de bandă venită „la rupere”.
Nu cred că există copil care să nu fi avut de gestionat o agresiune. Cei de generația mea, acum adulți, probabil mult mai multe. Deși nu am luat nicio palmă de la părinți vreodată în viață, am suportat violențe de toate felurile în viața școlară: fizice, verbale, psihice în toate combinațiile posibile. În școală, pentru că violența era mai degrabă normă, mi-am dezvoltat un sistem extrem de eficient de screening al momentului în care actul violent începe și în care are șanse să se încheie. Mă uitam în ochii agresorilor: momentele în care ochii sunt extrem de goi sunt cele în care violența comisă e cea mai mare.
V-ați uitat vreodată în ochii unui profesor care lovește? sau care țipă de încremenește o clasă întreagă? Momentele maxime sunt cele în care privirea e goală. Momentul în care vezi în ochi resentimente, ură, în care cel din fața ta (evit să zic om) are vreun tip de comunicare cu agresatul sunt momente în care conflictul are șanse să se diminueze. Ochii goi sunt însă semn că el nu crede că are un seamăn în față, ci o țintă care trebuie distrusă.
Ochii agresorilor sunt mereu goi. Uitați-vă la ochii lui Trump și ai lui Vance de aseară. Sunt semne clare că omenirea are zero șanse să găsească acolo nu empatie, empatia e semn de educație profundă, de umanitate. Sunt semne că omenirea nu are nicio șansă dacă speră într-o atitudine umană din partea celor doi.
E haită acolo, dar nu o haită de lupi. E-o haită de ne-oameni pe care oamenii, așa cum mai suntem o parte, cu onoare, sentimente, cu simțul apartenenței la o specie care trebuie protejată, îi deranjează profund. Trebuie să treacă mult timp să uit privirile alea.
Așa cum abia uitasem că locul în care am învățat mecanismul ăsta al violenței e școala.
Se încarcă comentariile...
