Cât patriotism e în dezbaterile planurilor-cadru din Educație

Bună. Sunt Gabi și am făcut școală mileniul trecut, „când se făcea școală, nu mizeria de-acum”, ca să folosesc vorbele unei doamne profesoare care mă admonesta legat de o opinie pe care o susțineam ferm, cum mi-e stilul. Spuneam că școala și oamenii ei ar trebui să-și iubească copiii și că dacă asta s-ar întâmpla, am trăi miracolele pe care acum ne străduim să le forțăm prin lege.

Patriotismul, așa cum defilează el azi, pe străzi.

Am beneficiat așadar în anii de școală de întreaga infuzie de patriotism pe care o clamează azi, în fața schimbării planurilor-cadru, cei care apără la baionetă ceva căruia-i spun „spirit național” și alte asemenea exagerări. Istorie, Geografie, Latină, întreg platouașul pe seama căruia acum avem ceva lupte. Nu de stradă, că nu s-ar cuveni, dar din astea, cele mai curajoase, de Internet :).

Sunt, cred, patrioată. Am, cred, ceva respect pentru locul care m-a dat lumii și pentru câțiva dintre oamenii împreună cu care vorbesc aceeași limbă. Am și o deferență moderată față de o parte din scriiturile din cărțile de Română (de azi și de ieri). Patriotismul meu nu se manifestă cu port național și cocarde tricolore, nici cu țipete-n piață despre cum noi, românii, suntem mai buni. Nu cred că suntem mai buni. Cred că pe o parte dintre conaționalii noștri, de ieri și de azi, nu-i merităm. Și mai cred sinceră că alții nu ne merită. Patriotismul meu se manifestă prin faptul că încerc să cresc un copil liber și independent care, indiferent unde va trăi, să vorbească o limbă corectă și bogată și să poată spune un lucru sau 10 despre țara lui. Patriotismul meu se manifestă prin faptul că vreau o educație mai bună pentru copiii țării mele. Și că fac, în fiecare zi din viața mea, tot ce pot pentru ca scopul ăsta să fie atins: tot patrioată sunt și când spun ce nu e bun, unde greșim, cum mințim copiii și cum nu-i lăsăm să crească.

Am ascultat, în ultima vreme, opinii despre cum patriotismul și conștiința națională vor muri odată cu dispariția de la „impuse” a unei materii sau alteia. Am încercat să mă gândesc de ce mă zgârie atât de tare afirmația asta pe scoarță. Nu are cum fi doar ideea că știu că nu prea e despre copii, ci despre încremenirea în „înainte era mai bine”. Și mi-am dat seama: școala, așa cum e acum, dă societății, an de an, jumătate dintre absolvenți analfabeți funcțional. Nu înțeleg ce citesc, nu pot face raționamente simple legate de concepte matematice și nu au fundamente științifice cu care pot opera. Cu toată Istoria și Geografia pe care o fac la „impuse”, jumătate dintre absolvenți nu mai știu ce au învățat și de ce după ce trece examenul. Suntem poporul care cultivă cel mai mult „ce trebuie pentru examen și-atât” când e vorba de școala copiilor noștri. Suntem poporul care spune în cor copiilor că mare parte din ce fac la școală nu le va servi la nimic. În schimb tot noi îi dopăm în puținele lor ore libere cu meditații care accelerează ne-gândirea și îngrămădirea întru conformare cu niște șabloane după care vor fi examinați. Avem profesori la catedre care găsesc că e impardonabil ca elevul să nu știe dacă Moara cu Noroc era han sau cârciumă și care dau patriei elevi care mestecă zeci de expresii pietrificate din caietul cu expresii „frumoase”. Dar ne sperie foarte puțin faptul că, în fața unor calcule simple, elevii noștri se blochează „pentru că nu așa am făcut cu doamna. Nu credem că există analfabetismul funcțional, așa cum nu credem că existe Covid sau curbura planetei: „le-a văzut cineva?”.

Vom trece de luptele acestea, vajnicii luptători ai Istoriei vor fi câștigat sau nu luptele lor pline de patos și vom fi în fața aceleiași probleme: copiii români vor fi strălucitori în înmagazinarea unor șabloane inutile cărora le vor spune „materie de examen” și, în fața unui candidat care va îngrămădi în patru fraze întreg raftul de bias-uri care trebuie confirmate (cu cât ai mai puțină știință și mai rarefiată gândirea critică, cu atât mai mult ai nevoie de confirmări), vor spune, vrăjiți, „ăsta arată a președinte”.

Dragi patrioți, până când nu veți înțelege că gândirea independentă, nu memorarea de șabloane, că exercițiul repetat al reflectării critice asupra oricărei informații, nu înmagazinarea mecanică de cunoștințe care dispar odată cu miza lor (nota sau, după caz, examenul), că chestionarea oricărei certitudini, că orice „dar dacă”, oricât de hazardat al elevului, în fața informației seci ce vine către el, îl face mai pregătit să existe activ într-o societate care are, din ce în ce mai mult, nevoie de cetățeni cu spirit și gândire critică de bună calitate (nu orice „nu e bine așa” înseamnă gândire critică), veți lupta lupte mici, complet ne-patriotice, dacă e să spunem adevărul: nu e nimic patriotic în a apăra încremenirea. Când veți înțelege că puteți fi parte din rezolvarea acestei imense probleme care a devenit analfabetismul funcțional (cel de baza, cel numeric și cel științific), abia atunci veți fi patrioți.

Și nu veți mai simți nevoia să cereți, vehement și pe toate căile, respect. Veți fi purtați pe brațe de-o țară ai cărei eroi veți fi.