J’accuse. Pentru bucuria pierdută din școală

Aveți idee ce înseamnă să iei bucuria din școală copiilor? Să le iei râsul, să le extragi umorul, să le confiști zâmbetul?

Vei produce adulți încruntați, care nu știu să se bucure, doar să bifeze. Oameni care confundă seriozitatea cu competența, tăcerea cu respectul, obediența cu performanța. Oameni care nu mai știu să râdă nici când li se întâmplă ceva bun.

Școala care elimină bucuria produce o lume în tonuri de gri. O lume cu oameni corecți, dar goi. Cu profesori exacți (câți or mai fi), dar neatinși. Cu elevi care știu să recite scheme și șabloane din care înțeleg și simt puțin.

Eu cred că râsul, jocul, ironia bună și zâmbetul sunt forme de cunoaștere. Învățarea adevărată nu se întâmplă cu dinții strânși, ci cu ochii luminați. Un profesor care râde alături de elevii lui le dă voie să iubească școala, nu doar să o suporte.

Acum trei ani, la decernarea Nobelului pentru Fizică, unul dintre membrii Comitetului Nobel explica descoperirile laureaților cu un umor blând, dansând aproape în fața audienței printre slide-uri și făcând glume cu niște cartonașe cu Bob și Alice. Părea un copil care se juca cu universul, nu un savant care îl diseca.

Ar fi putut vorbi solemn, de la o tribună, cu termeni inaccesibili. Premiul era același. Dar a ales să se bucure. Și, în felul ăsta, a făcut știința accesibilă tuturor.

Pe care vi l-ați dori profesorul copiilor voștri? Pe cel care dansează cu ideile sau pe cel care le păzește cu încruntare, așezându-se între copii și știință și punând-o pe rafturi la care copiii nu pot ajunge?

Am schimbat planuri-cadru, am purtat bătălii pentru discipline „vitale”, ca într-un turnir absurd. Dar poate că mesajul trebuia să fie, de la început, altul: Scoateți orice. Adăugați orice. Dar nu scoateți bucuria copiilor de a descoperi orice.

Asta e, zic eu, om care a râs și a glumit o viață, chiar și în cele mai crunte momente, o crimă. Și, dacă aș avea puterea, în fața acestei crime aș zice fără ezitare: J’accuse.