Alegerea Preşedintelui Comisiei Europene şi nemuritorul Farfuridi

Am ascultat ieri, ore întregi, relatări din surse confidenţiale care au participat la maratonul informal organizat de Consiliul European pentru desemnarea unei formule oarecare de ieşire dintr-o criză care nu numai că nu s-a încheiat, ci pare să devină din ce în ce mai interesant de complexă. Pe măsură ce consideraţii cu mult mai ample intră în joc şi orgoliile naţionale tind să devină conflictuale.

Am încercat să fac un sumar al informaţiilor şi comentariilor făcute sub indicaţia tradiţională „să nu cumva să mă citezi, nu ai auzit nimic de la mine, sunt date ultra-confidenţiale şi nimeni nu va recunoaşte nimic”. Şi am ajuns la concluzia că trebuie să recitesc urgent O scrisoare pierdută unde nemuritorul Farfuridi definea esenţa demersului politic ultim pe timp de criză maximă...actul III, scena 1:

Farfuridi: (emoţionat şi asudând) Atunci, iată ce zic eu, şi împreună cu mine ...trebuie să zică asemenea toţi aceia care nu vor să cază la extremitate..., adică vreau să zic, da, ca să fie moderaţi... adică nu exageraţiuni!... Într-o chestiune politică... şi care, de la care atârnă viitorul, prezentul şi trecutul ţării... să fie ori prea-prea, ori foarte-foarte...  încât vine aci ocazia să întrebăm pentru ce?... Da... Pentru ce?... Dacă Europa... să fie cu ochii aţintiţi asupra noastră, dacă mă pot pronunţa astfel, care lovesc soţietatea, adică fiindcă din cauza zguduirilor... şi... idei subversive... şi mă-nţelegi, mai în sfârşit, pentru care în orce ocaziuni solemne a dat probe de tact... vreau să zic într-o privinţă, poporul, naţiunea, România... ţara în sfârşit... cu bun-simţ, pentru ca Europa cu un moment mai nainte să vie şi să recunoască, de la care putem zice depandă... precum, - daţi-mi voie -... precum la 21, daţi-mi voie...la 48, la 34, la 54, la 64, la 74 asemenea şi la 84 şi 94, şi eţetera, întru cât ne priveşte... pentru ca să dăm exemplul chiar surorilor noastre de ginte latine însă! ...Daţi-mi voie! Termin îndată! Mai am două vorbe de zis...Iată dar opinia mea... Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele... esenţiale... Din această dilemă nu puteţi ieşi... Am zis!

Şi ceea ce a zis atunci rămâne perfect valabil şi azi. Căci şi azi liderii europeni care nu mai vor să cadă la o extremitate, care va să zică, deci au trebuit să invente de urgenţă ceva.

Un ceva care să dea electoratului european senzaţia că n-a votat degeaba şi că s-ar fi auzit semnalul foarte urgent al unei crize majore de încredere, la dimensiuni fără precedent, atât în politicile europene cât şi în establisment-ul de la Bruxelles. Asta pe de o parte.

De cealaltă parte, desemnarea lui Jean-Claude Juncker ca un posibil candidat pentru Preşedinţia Comsiei Europene a ridicat probleme care trebuie şi ele cumva rezolvate căci liderii europeni, în principal Angela Merkel, sunt obligaţi să ia în calcul poziţia fără echivoc a lui David Cameron care refuză nominalizarea lui Juncker ameninţând chiar cu formarea unei minorităţi de blocaj (alături de Suedia, Ungaria, posibil Cehia, Grecia şi Finlanda) pentru bararea drumului unui personaj acuzat de a fi mult prea în favoarea ideii de Europă federală. Marea Britanie trebuie cu orice preţ menajată, s-a spus, deoarece un scandal major acum ar influenţa negativ referendumul din 2017 pentru ieşirea UK din Uniunea Europeană.

Credibil argument, deoarece închipuiţi-vă că acum ar avea loc o asemnea consultare publică în contextul victoriei cu 27,5% a partidului naţionalist şi eurosceptic al lui Nigel Farage...ce scoruri s-ar obţine ? Alimentând totodată incertitudinile asupra celui de-al doilea referendum, celpentru independenţa Scoţiei, în condiţiile în care situaţia s-ar putea tensiona brusc, exact pe aceeaşi temă, în Catalonia şi, evident, în Ţara Bascilor. Şi nu numai.

Mare atenţie la mesajul lui Cameron (similar, brusc, cu cel dat de Hollande) : Acolo unde este posibil, mai mult Stat-Naţiune şi mai multă Europă atunci când este necesar

Cea mai interesantă posibilă soluţie ar fi una a „candidatului extern”, un iepure pe care Consiliul să-l poată scoate rapid din pălărie în caz de blocaj al negocierilor. Posibil dar nu şi foarte probabil, deoarece, dacă vă amintiţi, anul trecut, partidele politice europene au lansat vaste competiţii interne pentru determinarea unui spitzenkandidat, candidatul pentru Preşedinţia Comisiei Europene, rezultând în final cinci competitori. Atunci grupurile politice din Parlamentul European s-au pus de acord ca reprezentatul partidului care câştigă alegerile să aibă iniţiativa formării majorităţii necesare pentru votul final. Respectând astfel spiritul Tratatului de la Lisabona.

Dar dacă nu se reuşeşte un consens? Rămâne în vigoare ideea că partidul câştigor în alegerile europene va da în continuare un candidat? Cine atunci? Al doilea pe listă, în cazul nostru, ar fi Michel Barnier. Sau este oare posibilă o încercare de a aduce o persoană din exterior care să fie asumată de grup, chiar dacă asta înseamnă că se revizuieşte totul, aruncând la gunoi alegerile interne ale partidelor? Ideea a circulat în aer, circulă şi acum, un  nume pomenit adesea fiind acela al doamnei Lagarde, agreată şi se pare solicitată direct de Angela Merkel, dar cu opoziţia fermă din partea preşedintelui Hollande care ar trebui astfel să cedeze poziţia franceză de la FMI (şi, spun sursele, cu un minimum de entuziasm chiar din partea domnei Lagarde). Nu se schimbă nimic dar se revizuiesc punctele esenţiale, caz în care s-ar oferi, în maximă disperare, un mandat lui Martin Schultz. Cei de la PPE neagă însă cu înverşunare că aşa ceva a fost discutat sau că ideea ar putea fi acceptabilă.

Dilemă din care încearcă să se iasă cu o mutare cu două capete mişcătoare (ambele din grupul PPE), căci, pentru a-l secunda pe Juncker, Consiliul a decis să dea un mandat lui Herman Van Rompuy, preşedintele Consiliului.  Însă nu oricum, ci cu precondiţii.

Iar se revizuieşte ceva: pentru prima oară în istoria UE, şefii de state şi guverne, în disperare, au decis să impună un program politic pentru aceste negocieri, unul axat pe o axă de cinci priorităţi: uniunea monetară; lupta împotriva schimbărilor climatice; uniunea energetică; securitatea şi lupta împotriva imigraţiei ilegale; întărirea politicii externe a UE.

Aceasta înseamnă că, pentru prima oară, sunt predefinite elementele centrale ale politicii viitoarei Comisiei Europene, cea pe care, anterior, o anunţa pentru aprobare, la audierile din Parlamentul European, doar candidatul la Preşedinţia Comisiei. Ceea ce prefigurează un nou raport de forţe între Parlament, Comisie şi Consiliu, cu un rol mai puţin evident al Comisei şi o întărire considerabilă a influenţei celorlalte două instituţii comunitare. Exact ce a cerut Cameron...să vedem dacă şi iese aşa.

Revenim oare la mai vechea viziune asupra unei Comisii Europene funcţionând pe două viteze, urmând să fie pilotată de câţiva super-comisari (pe aşa-numitele posturi strategice prioritare)? Dacă da, atunci mare atenţie la forţa negocierilor pentru susţinerea candidaturii româneşti a lui Dacian Cioloş, dat acum favorit fie pentru menţinerea portofoliului agriculturii, fie pentru alte două poziţii-cheie: dezvoltarea regională (fondurile structurale) sau dezvoltare (post deţinut acum de Andris Piebalgs).

Mare atenţie pentru că, în aceste zile, dincolo şi în paralel cu aceste negocieri în mare viteză, se prezintă propunerile naţionale pentru toate structurile de comandă în instituţiile din Bruxelles. Dincolo de acordul pentru Dacian Cioloş, Preşedintele şi Primul Ministru al României au oare timpul şi voinţa de a discuta pachetul integral al propunerilor care să exprime interesul naţional în perspectiva jocurilor europene? Decizii importante se aşteaptă la Summitul din iunie. Nu mai e mult timp...iar Europa, avea dreptate Farfuridi, e cu ochii şi pe noi. Dacă vrem să fie aşa.