Adio arme sau nu tocmai? Parlamentul Norvegiei obligă femeile să facă armată

Femei în armata norvegiană

Un proiect legislativ care, la o primă lectură, pare mai degrabă să intrige şi să ceară o distanţare critică decât să soluţioneze o problema autentică, este serviciul militar obligatoriu pentru femei.

Parlamentul Norvegiei, ţară cu o practică democratică îndelungată, situată pe locul doi în topul democraţiilor consolidate, a aşa-ziselor „democraţii pline”, propune ca toţi cetăţenii, indiferent de gen, să îndeplinească, umăr la umăr şi bocanc lânga bocanc, un an de stagiu militar obligatoriu. Astfel, mamele de soldaţi devin ele însele soldaţi.

Raţiunea care stă la baza obligativităţii cere o discuţie separată cu atât mai mult cu cât s-au invocat în dezbaterea publică situaţia tensionată din Ucraina şi graniţa împărţită cu Rusia. Particularitatea cazului norvegian rămâne, însă, o formă de „pionierat”: Norvegia e primul stat din Europa şi primul membru NATO care impune armata obligatorie pentru femei. În afara Europei, doar Israelul echilibrează balanţa dintre genuri în mediul cazon. Explicaţia Ministrului  Apărării, Ine Eriksen Søreide, o militantă pentru egalitate de şanse, e aproape copleşitoare în generozitatea ei aparentă: „În prezent, situaţia este discriminatorie la adresa bărbaţilor.” Or, o situaţie care poată să conţină potenţial de disriminare este, nu-i aşa, profund inconsistentă cu valorile fundamentale încastrate într-o lungă tradiţie a drepturilor şi a tratamentului egal pentru cetăţenii de ambele sexe.

Vor femeile din Norvegia să mărşăluiască până la eliberare? Sau reţeta „Adăugaţi femeile şi amestecaţi” nu are nimic de-a face cu egalitatea de şanse?”

Ei bine, potrivit sondajului Norwegian Defense’s Citizen  din 2012, 28% dintre femeile chestionate declarau că sunt de acord cu serviciul militar obligatoriu indiferent de gen, în timp ce 52% se poziţionau împotriva. Contraintuitiv, chiar şi bărbaţii norvegieni par să fie de acord şi într-un procent deloc de neglijat: 43%  dintre aceştia vor femei în armată. E greu de explicat dacă răspunsul lor e motivat de un imperativ moral obscur şi de înţelegerea literală a sintagmei „drepturi egale, îndatoriri egale” sau mai degrabă de proiecţia unor femei în uniforme mărşăluind ori făcând flotări.

Un alt argument invocat a fost cel al domeniilor de activitate masculinizate şi a anulării monopolului bărbătesc asupra funcţiilor din cadrul armatei. Potrivit  raportului OECD pe anul 2013, Norvegia se plasează în primele cinci state europene după criteriul asimilării femeilor pe piaţa forţei. În prezent, femeile  reprezintă 13% dintre recruţi în armata norvegiană. Obligativitatea serviciului militar nu asigură, însă profesionalizarea femeilor în domeniul militar şi nu garantează că acestea vor alege o carieră în armata. E ca şi cum ai presupune, în aceeaşi logică argumentativă, că un curs obligatoriu de prim-ajutor va creşte numărul celor care vor opta pentru o carieră în domeniul medical.

Reţeta „adăugaţi femei şi amestecaţi” în elaborarea politicilor publice şi a legilor care le instituţionalizează şi au ca miză asigurarea tratamentului egal nu are nimic de-a face cu emanciparea femeilor şi cu promovarea dreptului acestora la autonomie şi autoafirmare. O astfel de lege, deşi aclimatizată în una dintre cele mai „women friendly” ţări din lume, demonstrează că înţelegerea cetăţeanului ca un individ androgin este greşită. Că, în timp ce serviciul militar devine obligatoriu, serviciul matern este o alegere şi ca în reconceptualizarea masculinităţii şi feminităţii s-a ajuns atât de departe încât o juxtapunere perfectă ar prespune ca absolut toate experienţele noastre, de femei sau bărbaţi, să fie identice. Nici măcar anatomo-fiziologia nu ne ajută. Şi poate că va exista cândva o femeie care, preluând celebra afirmaţie a lui Simone de Beauvoir: „Nu ne naştem femei, ci devenim” o va reinterpreta şi va exclama, şuierând între două tracţiuni: „Nu ne naştem soldaţi, ci devenim!”, dar e foarte puţin probabil să se întâmple asta.