60 de ani de cinema de top la Salonic

„Focul ce va să vină” („O que arde” / „Fire Will Come”) de Oliver Laxe, câştigătorul premiului „Golden Alexander” pentru Cel mai bun lungmetraj FOTO Pyramide International

Festivalul Internaţional de Film de la Salonic (Thessaloniki International Film Festival sau, abreviat, TIFF) a ajuns, incredibil, la cea de a 60-a ediţie. Unul dintre cele mai importante evenimente cinematografice anuale din sud-estul Europei, TIFF-ul grecesc şi-a aniversat cele şase decenii de viaţă între 31 octombrie şi 10 noiembrie.

TIFF nu reprezintă doar o platformă vitală de lansare şi de promovare a cineaştilor din regiune (prin secţiunile competiţionale sau necompetiţionale, dar şi prin secţiunea de proiecte în dezvoltare „Agora”), ci şi o veritabilă instituţie pentru cinematografia elenă. Tinerii regizori greci selecţionaţi în Competiţia internaţională (care propune, la fel ca şi cea a TIFF-ului românesc, creaţiile unor cineaşti aflaţi la primele lungmetraje) menţionează adesea cu recunoştinţă rolul formator, pentru cariera lor ulterioară, al participării la Festival ca simplu spectator, în anii de studenţie. TIFF-ul a publicat, de-a lungul celor şase decenii ale sale, zeci de cărţi de cinema – monografii de autori (printre aceştia, românii Lucian Pintilie, Nae Caranfil şi Cristian Mungiu) sau volume colective dedicate unor teme şi tendinţe relevante – care le-au deschis cititorilor cinefili din Grecia (dar nu numai, căci aceste cărţi sunt deseori bilingve) tot atâtea ferestre către cinematografia naţională şi mondială. Iar, pe parcursul celor 11 zile ale manifestării, Salonicul se transformă într-un adevărat oraş al filmului, în care discuţiile cinematografice sunt constant în prim-plan, oriunde te-ar purta paşii.

Anul acesta, Competiţia internaţională a TIFF-ului a inclus 14 lungmetraje (cu unul mai puţin decât anul trecut, când am avut pentru prima oară şansa de a participa la Festival) şi, ţinând cont că aici sunt prezentate doar primele filme ale unor regizori din toată lumea, nivelul valoric al filmelor selecţionate a fost unul ridicat. Juriul principalei secţiuni competiţionale a avut anul acesta o componenţă aproape exclusiv feminină, din el făcând parte regizoarea lituaniană Rugilė Barzdžiukaitė, producătoarea britanică Jacqui Davies, cineastul şi curatorul Wieland Speck (coordonator, de ani buni, al secţiunii „Panorama” de la Berlinală), precum şi două actriţe – una greco-franceză (Ariane Labed), alta doar greacă (Angeliki Papoulia) – cunoscute din filmele lui Yorgos Lanthimos (căreia prima dintre interprete îi este, de altfel, şi soţie); Lanthimos, indiscutabil cineastul grec al momentului, este şi unul dintre cineaştii contemporani apreciaţi de către americanul John Waters, inegalabilul „Pope of Thrash”, cel mai popular invitat special al celui de-al 60-lea TIFF.

Juriul a decis ca premiul „Golden Alexander” pentru Cel mai bun lungmetraj (care poartă numele renumitului autor de cinema Theo Angelopoulos) să-i revină filmului „Focul ce va să vină” („O que arde” / „Fire Will Come”, coproducţie Spania-Franţa-Luxemburg), al treilea lungmetraj al regizorului franco-spaniol Oliver Laxe. Protagonistul filmului, Amador (memorabil interpretat de neprofesionistul Amador Arias, distins şi el la Salonic cu premiul pentru Cel mai bun actor), este eliberat condiţionat după ce a ispăşit doi ani de închisoare pentru incendiere premeditată. El revine în satul său natal din munţii Galiciei, unde nu este primit cu braţele deschise decât de bătrâna sa mamă, restul comunităţii privindu-l ca pe o bombă cu ceas. În pofida câtorva momente în care Amador pare pe punctul de a (re)lega relaţii cu noua veterinară a zonei sau cu prietenii săi din tinereţe, focul tot va veni, pârjolind gospodăriile oamenilor, iar Amador va deveni, evident, suspectul de serviciu. Filmul lui Laxe, distins şi cu Premiul Juriului „Un Certain Regard” al Festivalului de la Cannes, este genul de hit festivalier care mizează mai mult pe atmosfera lirică decât pe construcţia narativă, astfel că, spre final, protagonistul iese din focus pentru a ceda locul luptei cu focul, în lungi secvenţe impresionante. Iar regizorul-coscenarist refuză să satisfacă justificata curiozitate a spectatorilor: este Amador vinovat sau nu?

Premiul Special al Juriului „Silver Alexander” a ajuns la un alt hit festivalier, diferit prin accentele suprarealiste: „Febra” („The Fever”, coproducţie Brazilia-Franţa-Germania), al doilea lungmetraj al cineastei de origine braziliană Maya Da-Rin, lansat şi dublu premiat la Festivalul de la Locarno. Aici, protagonistul Justino (interpretat, foarte convingător, tot de un neprofesionist, Regis Myrupu, distins la Locarno) este un indigen aparţinând unui grup etnic pe cale de dispariţie. La 45 de ani, a rămas văduv, iar în curând va fi părăsit şi de fiica sa, care pleacă la studii medicale în capitala Brasilia. Justino, care lucrează de ani buni ca paznic al uriaşelor containere din portul Manaus, cade victimă unei febre bizare, cu cauze aparent supranaturale. De fapt, protagonistul nu-şi găseşte locul într-o lume nouă, în care visele şi spiritele şi-au pierdut semnificaţiile, aşa că actul său final este unul simbolic, marcând regresul voluntar, cu posibil scop curativ, într-un univers în care tradiţiile nu au fost încă distruse de civilizaţie.

Premiul Special al Juriului pentru Cel mai bun regizor („Bronze Alexander”) a ajuns la cineasta de origine peruană Melina León, pentru „Cântec fără nume” („Canción sin nombre” / „Song without a Name”, coproducţie Peru-Spania-SUA), un film de aminteşte – deopotrivă narativ şi stilistic – de „Roma”, capodopera lui Alfonso Cuarón. În anii 1980, foarte zbuciumaţi în Peru, Georgina (Pamela Mendoza), o tânără femeie indigenă din Anzi, devine una dintre mamele victime ale traficului cu copii, dar, în timp ce soţul ei este racolat de o grupare teroristă, un reporter gay curajos (personaj inspirat de tatăl regizoarei) o ajută să-şi caute dreptatea, demascând o reţea de traficanţi cu conexiuni la nivel înalt. Un debut remarcabil al unei cineaste de viitor, care ştie nu doar să creeze atmosferă şi să reconstituie o epocă, ci şi să spună o poveste captivantă.

În fine, premiul pentru Cea mai bună actriţă a fost obţinut de spaniola Greta Fernández, excelenta interpretă principală a puternicei drame „dardenniene” a lui Belén Funes (care, la debutul în lungmetraj, şi-a dezvoltat un scurtmetraj apreciat din 2015), „Fiica unui hoţ” („La Hija de un ladrón” / „A Thief’s Daughter”). Filmul spaniol dovedeşte că dramele de azi nu apar doar în zonele sărace ale lumii, ci şi în marile oraşe ale Europei Occidentale. Sara, o Rosetta din Barcelona, urmărită obsesiv de camera de filmat, are, la 20 şi ceva de ani, un bebeluş cu un tată incapabil să-şi asume vreo responsabilitate (la fel ca tânărul cuplu dintr-un alt film celebru al Fraţilor Dardenne, „Copilul” / „L’Enfant”). Protagonista stă, împreună cu copilul ei, într-o locuinţă socială dintr-o suburbie a capitalei Cataloniei, şi lucrează, oricând prinde o ocazie, pentru o firmă de curăţenie sau pentru un bar, sperând să prindă un post stabil în bucătăria unui restaurant cu specific francez. Marea dorinţă a Sarei este însă aceea de a nu rămâne singură, iar ea devine tot mai disperată pe măsură ce toate tentativele sale de a-şi aduce pe cineva alături – fie că este vorba de tatăl copilului ei, de tatăl său, ieşit recent din închisoare, sau de fratele ei mai mic, pentru a cărei custodie se luptă – eşuează una câte una.

Festivalul de la Salonic este, în fiecare an, şi una dintre destinaţiile obligatorii pentru cineaştii români, iar cel de-al 60-lea TIFF nu a făcut excepţie. Palmaresul secţiunii „Agora” a inclus şi o distincţie pentru un proiect al unei cineaste de origine română. Astfel, proiectul de lungmetraj „Océane”, regizat de Eva Pervolovici şi produs de Libra Film (prin Tudor Giurgiu şi Matei Truţa), a primit o bursă completă oferită de Script 2 Film Workshop, al Institutului de Film Mediteraneean (MFI). În secţiunea „Open Horizons”, rezervată cineaştilor deja consacraţi, a fost selecţionat lungmetrajul de animaţie al Ancăi Damian „Călătoria fantastică a Maronei”.

Nu în ultimul rând, secţiunea tradiţională „Balkan Survey”, al cărei selecţioner principal şi coordonator este Dimitris Kerkinos, a inclus scurtmetraje româneşti semnate de Anghel Damian („Celed” / „Minion”) şi de fraţii Anton şi Damian Groves („Opinici”), precum şi trei lungmetraje, printre cele zece ale (sub)secţiunii principale, regizate de cineaşti români. Două dintre acestea din urmă („La Gomera” de Corneliu Porumboiu şi „Monştri.” de Marius Olteanu) au fost deja lansate în cinematografele româneşti, după ce au avut avanpremiera naţională în cadrul „Zilelor Filmului Românesc” de la TIFF-ul clujean, dar al treilea, „Ivana cea Groaznică”, va fi lansat în sălile noastre de abia la începutul anului viitor, deşi a avut premiera mondială astă-vară, în cadrul Festivalului de la Locarno, unde a şi obţinut Premiul Special al Juriului secţiunii „Cineasti del Presente”. Plasat la graniţa volatilă dintre (pseudo)documentar şi (auto)ficţiune, al doilea lungmetraj al cineastei sârbo-române Ivana Mladenović (actriţă în „Inimi cicatrizate” de Radu Jude, rol la care se fac mai multe referiri în film), dovedeşte, după „Touch Me Not” al Adinei Pintilie, că, în prezent, filmele româneşti cele mai curajoase şi originale sunt realizate de femei. Actriţă principală, secundată de persoanele apropiate, în filmul său (bazat, desigur, pe o experienţă proprie, scenarizată de ea împreună cu Adrian Schiop), Mladenović a recurs la sprijinul a doi „regizori ai regizoarei” (Ana Szel şi Andrei Rus), iar unul dintre motivele principale care a determinat-o să ia această decizie, după cum a mărturisit la sesiunea de Q&A de după prima proiecţie a filmului de la Salonic, a fost tocmai acela de a fi cât se poate de sinceră în demersul său, fără a ascunde nimic în faţa camerei de filmare. Rezultatul acestui exerciţiu de onestitate extremă este o experienţă cinematografică de neratat.