5 motive pentru care eu nu sunt Charlie

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
charlie hebdo

Campania „Je suis Charlie” este primul mem important al anului 2015. Dorinţa de a se solidariza cu jurnaliştii de la Charlie Hebdo, victime ale atacului terorist, a umplut lumea pe orizontală şi pe verticală, de la ong-işti la artişti şi de la adolescenţi la şefi de stat. „Je suis Charlie“ vezi astăzi oriunde, la televizor, în ziare, pe Facebook şi Twitter, la manifestaţii de zeci de mii.

Eu prefer să mă abţin de la asemenea asocieri şi autoetichetări. Şi găsesc cel puţin cinci motive pentru asta (deşi alţii, cu siguranţă, ar găsi şi mai multe).

1. Condamn crima execrabilă pe care au comis-o teroriştii jihadişti. Dar nu pot să susţin ironia veninoasă promovată în caricaturile jurnaliştilor de la Charlie Hebdo. Sunt agnostic, dar ştiu să respect opţiunile ideologice şi religioase ale altora. Înţeleg pietatea creştinilor pentru Iisus Hristos, la fel cum o înţeleg pe cea a musulmanilor pentru Mahomed. Sunt gata să critic religia şi habotnicia, să argumentez inconsitenţa viziunilor religioase, să învinuiesc fanatismul, dar nu sunt de acord să jignesc premeditat simbolurile considerate sfinte. În această privinţă, cei de la Charlie Hebdo, prin caricaturile lor, au depăşit limitele bunului simţ şi au ofensat în mod vulgar simţămintele a milioane de oameni religioşi.  Şi mă tem că nu pot fi solidar cu ceea ce au făcut. Eu nu sunt Charlie.   

2. Am organizat, acum câţiva ani, conferinţe despre libertatea de exprimare şi despre importanţa acesteia pentru construcţia unei societăţi moderne. Îmi este bine cunoscut că libertatea de exprimare este un fel de condiţie sine qua non pentru democraţie. Dar am înţeles că oriunde şi în orice există o limită, şi mai cu seamă o limită a bunului simţ. Exprimarea care uzează de libertatea sa exclusiv pentru a lovi şi a jigni, exprimarea care se hrăneşte din maliţiozitate, riscă să se transforme din constructivă şi progresistă în distructivă şi retrogradă. Nimeni nu merită să fie lovit cu un glonte în cap pentru că scrie lucruri răutăcioase, oricât de urâte ar fi ele; poate că nici un pumn în nas nu merită. Ceea ce li s-a întâmplat jurnaliştilor de la Charlie Hebdo pare a fi una dintre cele mai oribile şi de neiertat crime din acest secol. Îmi pare rău pentru ei, dar totuşi nu mă pot autoidentifica cu libertatea lor de a jigni în mod constant şi intenţionat. Condamn crima, dar dezaprob şi provocările care generează crime.  

3. Am scris numeroase articole despre ameninţarea pentru Europa care vine din partea islamizării. E un pericol şi pentru identitatea rasială a europenilor, şi pentru religia lor creştină, şi pentru stabilitatea socio-economică. În mod paradoxal, europenii au fost luaţi prin surprindere de consecinţele imigraţiei şi ale multiculturalismului, pe care tot ei le-au încurajat vreme de câteva decenii. Acum, că s-au pomenit cu câteva milioane de musulmani la ei acasă, încearcă în mod isteric să întreprindă ceva pentru a se izbăvi de ”oaspeţi”. La cât de delicată este situaţia identitară şi socială în Europa, este o mare eroare să crezi că poţi rezolva această problemă prin promovarea discursului urii şi prin dezumanizarea oponenţilor. Or, caricaturile şi mesajele celor de la Charlie Hebdo conţin elemente de dezumanizare. După ce secolul XX ne-a demonstrat tuturor cât de uşor se pot produce conflicte, sau chiar genociduri şi epurări etnice, provocate de discursul urii şi prin tactica dezumanizării, consider că este inacceptabil pentru un om integru să se solidarizeze în mod direct cu aşa ceva în secolul XXI.   

4. Am văzut unele dintre caricaturile celor de la Charlie Hebdo şi am considerat că sunt o mostră de obscenitate, prost gust şi infamie. Mă miră că oameni maturi şi serioşi, consideraţi artişti de talie internaţională, şi-au permis scârboşenii de asemenea speţă. Poate că eu înţeleg altfel, cumva incorect sau anacronic, arta polemicii şi estetica vizuală şi conceptuală a caricaturilor. Dar prefer să rămân la modul meu de a înţelege polemica şi esteticul, decât să mă asociez şi să mă solidarizez cu un morman de vulgarităţi considerate formă de ”jurnalism îndrăzneţ”. Uneori îndrăzneala mai înseamnă şi obrăznicie.

5. „Je suis Charlie” foarte repede s-a transformat într-un fel de modă. E de bonton să afişezi solidaritatea cu victimele atacului terorist. Solidaritatea e bună, e minutată, e umană. Doar să nu fie o formă camuflată a ipocriziei şi a narcisismului. Sau, cum e în cazul unui număr imens de politicieni mai mari şi mai mici, să nu fie o platformă infectă (şi totodată perfectă) pentru lansarea mesajelor şi pentru lustruirea imaginii. PR pe vreme de ciumă se face cu regularitate în politica naţională şi internaţională. Cazul Charlie Hebdo nu este o excepţie. E uşor de strigat acum”Je suis Charlie”, alături de alte câteva zeci de milioane de indivizi. Această expunere ”curajoasă” este o butaforie şi comportă riscuri infinitezimale. Jihadiştii nu pot organiza câte un act terorist pentru fiecare purtător de panglică. Să le dăm jurnaliştilor de la Charlie Hebdo ”ce-i a cezarului”: ei au avut un curaj enorm, poate nebunesc, prin ceea ce au făcut. Puţini care pot fi ca ei. Şi nici nu trebuie. Ei sunt Charlie, şi au pătimit pentru asta. Să nu ne atribuim acte de curaj care nu ne aparţin.

Atacul terorist asupra jurnaliştilor de la Charlie Hebdo reprezintă încă o lecţie dură pentru toţi. Fiecare o înţelege în felul său. Pentru mine, lecţia este să încercăm să păstrăm echilibrul în această lume atât de fragilă. Şi, ori de câte ori condamnăm o extremă, să nu o facem trecând pe baricadele altei extreme. Adevărul e undeva la mijloc, până la proba contrarie.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite