Povestea gumei de mestecat: de la răşină, la materiale sintetice aromate
0Ceea ce pare a fi un obicei al epocii moderne este, în realitate, vechi de când lumea. Şi asta pentru că oamenii obişnuiau să mestece gumă, sub diferite forme, încă din cele mai vechi timpuri.
Timp de secole, grecii antici au mestecat guma arborelui de mastic, o substanţă formată din răşina conţinută de scoarţa copacului ce creşte în principal în Grecia şi Turcia. Femeile foloseau această gumă pentru a-şi curăţa dinţii şi a-şi împrospăta respiraţia.
Substanţele naturale ce puteau fi mestecate erau cunoscute şi amerindienilor, care i-au învăţat pe coloniştii americani să-şi potolească setea mestecând răşina unor conifere ce creşteau în nordul continentului. La sfârşitul anilor 1840, John Curtis a dezvoltat prima gumă de mestecat comercială, prin fierberea răşinei de molid şi tăierea ei în fâşii, pe care le-a acoperit cu amidon de porumb, ca să împiedice lipirea. Curtis a fost cel care a construit prima fabrică de gumă de mestecat din lume, în Portland, Maine. Pentru că nu avea un gust bun şi devenea fragilă în timpul mestecării, răşina de molid a pierdut teren, fiind înlocuită după câteva zeci de ani, cu parafină îndulcită.
Thomas Adams, părintele gumei moderne
Variantele moderne ale gumei de mestecat au evoluat din chicle, adus în Statele unite în 1860. Este vorba despre o sevă lăptoasă, un latex secretat de un arbore ce creşte în pădurile tropicale din America Centrală, potrivit Wrigley.com.
Încercând să obţină din chicle un nou tip de cauciuc, Thomas Adams, un inventator din New York, a reuşit să creeze o gumă de mestecat mai bună. Primul lot de produse s-a bucurat de un foarte mare succes în rândul consumatorilor, astfel că Adams şi-a deschis o fabrică de profil. În 1871, a scos pe piaţă prima gumă cu aromă din lume, numită “Black Jack”, cu gust de lemn dulce. Aroma nu persista, însă. Problema a fost rezolvată, însă, în 1880, când William White a adăugat în chicle, zahăr şi sirop de porumb, iar pentru un plus de savoare, a pus şi extract de mentă, după ce a aflat că gustul de mentă persista mai mult decât orice altă aromă, conform www.chewinggumfacts.com.
Trecerea la gume sintetice
Creşterea popularităţii acestor produse a dus la creşterea rapidă a cererii de chicle, însă pentru că arborii existenţi nu puteau asigura întreaga cantitate solicitată, producătorii s-au văzut nevoiţi să se orienteze spre gumele sintetice şi spre parafină, care era incoloră, inodoră, fără gust şi din belşug.
În secolul XX, afacerile cu gumă de mestecat l-au transformat pe William Wrigley Jr. într-unul dintre cei mai bogaţi oameni din America. El a lansat în 1893, două noi branduri de mestecat, pe care le-a făcut vizibile pe piaţă investind foarte mult în publicitate şi marketing direct. A derulat campanii prin care a trimis mostre gratuire de gumă către milioanele de americani ce figurau în cărţile de telefon ori copiilor americani de zilele lor de naştere.
Pe măsura trecerii timpului, foarte mulţi producători au încercat să obţină diverse arome şi forme pentru acest produs. În prezent există o mulţime de tipuri de gumă de mestecat, cu arome care variază de la vanilie, la cola, de la cele folosite în scop medical, până la cele care colorează dinţii, şi sunt fabricate din diferite ingrediente, inclusiv pepsină şi nicotină.
Vă mai recomandăm:
Zece greşeli comune: ce este „sunetul mării“ pe care îl auzim în scoică şi de ce urlă lupii la lună