Monarhii care au cutremurat lumea medievală prin arta războiului. „Armata neagră” regală şi viclenia lui Vlad Ţepeş
0Navele de război ale armatei lui Ioan de Hunedoara, viclenia lui Vlad Ţepeş şi impresionanta armată de mercenari a lui Matia Corvin au ţinut decenii întregi la distanţă duşmanii ţinuturilor locuite de strămoşii noştri.
Ioan de Hunedoara a condus Transilvania la mijlocul secolului al XV-lea şi a fost, de asemenea, guvernator şi mare comandant de oşti al Ungariei. A rămas în istorie ca omul care a salvat Belgradul asediat de armatele sultanului Mehmed al doilea Cuceritorul Constantinopolului.
Oastea lui Ioan de Hunedoara se compunea, potrivit istoricilor, din mercenari, miliţii ale nobilimii din comitate, cruciaţi, voluntari balcanici, soldaţi magnaţi care conduceau banderii de cavalerie grea şi miliţii oşti formate din rândul ţărănimii din Transilvania, Muntenia şi Moldova. Militarii de meserie erau mercenarii, plătiţi de Iancu de Hunedoara din veniturile fiscului sau recompensaţi din prăzile de război. Erau recrutaţi din ţinuturile actualelor Italia, Ungaria, Polonia şi alte ţări din jurul Transilvaniei şi se distingeau prin instruirea lor şi ştiinţa armelor. Oştile populare, partea cea mai numeroasă a armatei, porneau la luptă înarmate cu pari, aruncătoare de pietre, săbii, arcuri, cârlige de tras duşmanii de pe cal şi mai rar cu arme de foc. Cnejii au fost adesea menţionaţi în mărturiile despre bătăliile purtate de Ioan de Hunedoara.
Flota lui Iancu de Hunedoara
Armata sa dispunea de trupe de cavalerie, grea şi uşoară, de trupe de infanterie (pedestraşi), artilerie, genişti şi chiar unităţi fluviale. „Marina consta din unităţile fluviale (flotila de pe Dunăre), compusă din corăbii de diverse tonaje. Aceste nave au fost utilizate la scară largă în bătălia navală de lângă Belgrad. După relatarea martorului ocular Tagliacozzo, flotila de pe Dunăre a lui Iancu de Hunedoara avea vreo 200 de naviculae (vase mici), dar tot ele aminteşte şi de o maxima navis, o corabie mai mare, care a fost încărcată cu membrii suitei lui Iancu şi în care s-au transportat arme şi muniţii”, informa instoricul Mihail Dan, în volumul „Iancu de Hunedoara, un stegar al luptei antiotomane” (1974). Oastea de zeci de mii de oameni impresiona prin numărul mare al carelro de luptă dotate cu tunuri mari de luptă şi falconete (tunuri de calibru mic), explozibil şi bombe de diferite mărimi. „Se spune că armata sa ducea cu sine vreo 2.000 de căruţe, din care multe trăgeau după ele şi tunuri”, afirma istoricul Camil Mureşanu.
Tacticile vicleanului Vlad Ţepeş
Voievodul Vlad Ţepeş (1431 - 1476) a rămas în istorie prin bătăliile purtate cu oştile otomane, la Dunăre. „Am ucis bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, locuitori din Obluciţa şi Novoselo, unde Dunărea curge în mare, până la Rahova, care este lângă Chilia, din josul Dunării până la locuri ca Samovit şi Ghighen. Am ucis 23.884 de turci şi bulgari fără să-i socotim pe cei pe care i-am ars în case sau cei a căror capete n-au fost tăiate de soldaţii noştri”, afirma Vlad Ţepeş, într-o scrisoare adresată lui Matia Corvin, datată 11 februarie 1462. Acesta relata despre bătăliile purtate în iarna anului 1461 în ţinuturile de la sud de Dunăre, lupte în care şi-a dovedit viclenia. Deşi dispunea de o armată redusă în raport cu oastea otomană, Ţepeş a reuşit să-i înşele pe turci, ucingându-le căpetenia, pe Hmza Paşa, atras într-o capcană. Apoi oastea lui Ţepeş a intrat în Giurgiu deghizată în straie turceşti, iar după distrugerea forţelor otomane din cetate a nimicit satele din jur. În zilele următoare, traversând Dunărea îngheţată, soldaţii voievodului au devastat sate întregi din Bulgaria, întinse, potrivit unor istorici, pe o suprafaţă de 800 de kilometri pătraţi. Drept răspuns, în primăvara lui 1462, sultanul Mahomed al doilea, în fruntea unei armate uriaşe s-a îndreptat spre Muntenia pentru a-l pedepsi pe Vlad Ţepeş. Comandantul muntean a ales să nu dea piept cu duşmanii, mult mai numeroşi decât oastea sa. A ordonat pustiirea câmpurilor şi otrăvirea fântânilor, iar în locurile prin care urmau să treacă otomanii le-a înfăţişat privelişti sumbre: nenumărate cadavre de turci traşi în ţeapă erau înşirate pe marginea drumurilor. Flămândă, însetată şi înfricoşată armata sultanului şi-a pierdut din încrederea. În 17 iunie 1462, potrivit istoricilor, Ţepeş a atacat tabăra turcească de la Târgovişte, în timpul nopţii, pentru a încerca să-l ucidă pe sultan. Deşi atacul a cauzat pierderi mari turcilor, Mehmed a scăpat cu viaţă şi şi-a continuat marşul spre reşedinţa de la Târgovişte, unde a dat peste alţi 20.000 de turci şi bulgari traşi în ţeapă. Armata sultanului, demoralizată, s-a retras din Ţara Românească.
Armata neagră a lui Matia Corvin
Matia Corvin, fiul lui Ioan de Hunedoara, a devenit rege al Ungariei la vârsta de 15 ani şi a condus ţara timp de peste trei decenii, între 1458 şi 1490. A purtat numeroase bătălii cu turcii, de cinci ori intrând cu oaste pe teritoriile stăpânite de otomani. „Ceea ce-l deosebeşte pe Matia de predecesorii şi contemporanii săi este numărul mare de campanii militare pe care le-a condus personal. Aceste fapte îi arată personalitatea: îi plăcea să fie direct răspunzător de tot şi era foarte dificil ca lucrurile importante – iar războiul era cel mai important dintre ele – să se desfăşoare fără a putea fi controlate de el”, scria Richard Horvath, în lucrarea Matthias Corvin, the King, editată în 2008, de Muzeul de Istorie din Budapesta. Armata sa de mercenari a primit numele de „oastea neagră” fiind una dintre cele mai temute din acele vremuri.
„Privim infanteria grea ca pe un zid, care nu dă înapoi. Chiar dacă este măcelărită până la ultimul om, fiecare rămâne în locul unde a fost pus. Soldaţii uşori efectuează incursiuni în funcţie de ocazie, iar când sunt deja obosiţi sau simt un pericol sever, se întorc în spatele soldaţilor blindaţi, îşi organizează liniile şi recăpătându-şi forţele, până când la o nouă ocazie, pornesc din nou atacul. În cele din urmă, toţi infanteriştii şi puşcaşii sunt înconjuraţi de soldaţi blindaţi şi apăraţi de scuturi, ca şi cum s-ar afla în spatele unor paveze. De vreme ce paviile mai mari, aşezate una lângă cealaltă ca într-un cerc, arată imaginea unei cetăţi şi sunt asemănătoare cu un zid, în protecţia căruia infanteria şi toţi cei care stau în mijloc se luptă ca şi cum ar fi în spatele unor turnuri de unde ocazional ies”, scria Matia.
Armata neagră devenise tot mai numeroasă pe măsura puterii tot mai mari a regelui, iar în 1487, număra până la 28.000 de oameni, având 20.000 de călăreţi şi 8.000 de infanterişti. „La intrarea triumfală a lui Matia în Viena, în 1 iunie 1485, regele era precedat de 32 de care încărcate cu provizii, urmate de 2.000 de călăreţi aleşi. Apoi urmau în alai 24 de cămile încărcate cu comori, apoi 400 de infanterişti, 24 de călugări şi alţi 1.000 de călăreţi cu ţinută aleasă. Matia Corvin era cel care atrăgea atenţia în alai, fiind personajul cel mai impunător din centrul altor 1.000 de oşteni în haine strălucitoare, ai căror cai erau împodobiţi din cap până în picioare”, relata istoricul maghiar Andras Kubinyi, în volumul Matthias The King, editat de Muzeul de Istorie din Budapesta. Moartea lui Matia Corvin a însemnat sfârşitul Armatei Negre, pentru că urmaşii săi la tron au considerat prea costisitoare întreţinerea unei astfel de armate. După moartea lui Matia, potrivit unor istorici ostaşii din Armata Neagră au jefuit satele ungare pentru că nu au mai fost plătiţi.
Vă recomandăm să citiţi şi: