Cum i-au tratat românii pe prizonierii americani în Al Doilea Război Mondial: bridge, cărţi, volei sau fotbal
0În România, în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, au fost capturaţi peste 1.000 de prizonieri americani. Documentele vremii vorbesc despre tratamentul pe care l-au primit din partea românilor.
La 1 august 1943, a avut loc operaţiunea numită „Tidal Wave“, de bombardare aeriană a rafinăriilor germane de la Ploieşti. În misiune au zburat 177 bombardiere grele care au pornit din Libia şi au atacat rafinăriile de la altitudine joasă. Peste 400 de soldaţi americani au fost ucişi, iar 220 au fost capturaţi. Misiunea a eşuat.
Istoricul Alesandru Duţu ne vorbeşte de soarta prizonierilor de război americani. Cu mici excepţii, spune istoricul, majoritatea au declarat că după paraşutare, imediat ce au aflat că sunt americani şi nu ruşi, sătenii ,,au încetat orice acţiune de molestare”, i-au dus în case unde ,,s-au aşezat la masă, le-au dat să mănânce, să bea, au stat de vorbă cu ei, le-au dat o mică provizie de merinde, după care au anunţat jandarmii şi i-au predat”.
Singurele nemulţumiri, menţionează documentele vremii, au provenit din faptul că în unele locuri jandarmii şi poliţiştii le-au ridicat plăcile de identitate şi unele obiecte personale fără a li se da adeverinţe. În rest, au exprimat mulţumiri pentru modul în care au fost trataţi şi au rugat ,,să nu fie predaţi autorităţilor germane”.
Prizonierii valizi capturaţi în urma raidului american din 1 august 1943 au fost internaţi, iniţial, în Bucureşti, în curtea Seminarului Central, iar cei răniţi la Sinaia.
La 24 septembrie 1943, prizonieri din Bucureşti au fost transferaţi la Timişul de Jos, în apropierea Braşovului, unde au fost cazaţi în două clădiri. ,,Cazarea este asigurată în foarte bune condiţiuni şi pentru iarnă, toate camerele având sobe de teracotă, instalaţii de baie şi closete în interior”, consemna un document al Marelui Stat Major.
Condiţiile bune de cazare a prizonierilor americani în lagărul de la Timişul de Jos au fost constatate şi apreciate de delegaţii Crucii Roşii Internaţionale şi din România. Cu ocazia uneia din aceste vizite, un maior american aprecia: „nu au a se plânge de nimic şi sunt mulţumiţi de modul cum sunt cazaţi şi trataţi”. În lagăr, programul era lejer, zilele şi nopţile fiind petrecute, aşa cum arăta şi Donald R. Falls, ,,jucând bridge şi citind diferite cărţi puse la dispoziţie de Crucea Roşie. Uneori făceau câte o partidă de volei pe terenul de joc amenajat de ei”.
În primăvara anului 1944, în urma sporirii numărului de prizonieri americani şi englezi, ca urmare a reluării bombardamentelor efectuate asupra României, în Bucureşti a fost înfiinţat Lagărul nr. 14. La scurt timp, James B. Beane a adresat regelui Mihai I o scrisoare prin care cerea ca prizonierii americani să fie scoşi din Bucureşti pentru a fi feriţi de bombardamente. La această cerere, Ion Antonescu a decis: ,,Să se studieze ce prevede Convenţia de la Geneva pentru prizonierii de război şi să se vadă dacă Convenţia prevede că pot fi bombardate spitale, cartiere de muncitori, mori, hale de alimentarea populaţiei, uzini de apă, a populaţiei pe câmp la muncă sau în sate“.
Despre condiţiile din lagăr, prizonierii vorbeau şi în scrisorile pe care le trimiteau celor de acasă. Iată câteva referinţe la starea lor de prizonierat, făcute publice de istoricul Alesandru Duţu: ,,Niciodată n-aş fi crezut că pot să fie aşa de ospitalieri cu inamicii lor” (locotenent John J. Roades); „Guvernul român ne-a dat un lagăr care din toate privinţele poate fi comparat cu lagărele noastre de prizonieri” (locotenent Anthen W.Mack); ,,Este o vacanţă pentru nebunul nostru de echipaj” (locotenent Jojn Aleins).
După 23 August 1944, în septembrie 1944, în cadrul a trei misiuni aeriene au fost transportaţi la bazele din Italia 1.161 foşti prizonieri de război, dintre care 1.117 americani, 31 englezi, 12 olandezi şi un francez.
Pe aceeaşi temă: