Cum era Săptămâna Mare în vechiul sat maramureșean. „Lucrul din casă o fo’ lucrul femeilor”

Săptămâna Mare are o însemnătate aparte în satele din Maramureș. Aici, vechile obiceiuri din bătrâni sunt respectate cu sfințenie. O etnoloagă a detaliat cum își pregăteau casele pe vremuri, gospodinele din vechiul sat maramreșean.

Evident că astăzi, chiar și în satele cele mai izolate, există condiții moderne de viață. Totuși vechile credințe încă sunt respectate, iar Săptămâna Mare este cea care precede cea mai importantă sărăbătoare din an.

Etnoloaga Corina Isabella Csiszár de la Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale „Liviu Borlan” Maramureș, a publicat o parte din cercetările ei ralizate în satele din Maramureș, în această perioadă. Ea a vorbit cu bătrânii care își amintesc cum se pregăteau mai de mult gospodinele pentru sărbătoarea Paștelui.

Una dintre principalele preocupări ale gospodinelor în această săpămână era aranjatul caselor. Vechile case, care erau din lemn, peste care se făcea un fel de tencuială din lut, trebuiau, acum, reîmprospătate. Femeile aduceau lutul încă din toamnă și îl păstrau în beci, pentru a fi pregătit înainte de Paște.

Pregătiri la fiecare casă

Femeile „muruiau” pereții și pe jos, precum și cuptoarele, care erau folosite la maxim în această perioadă. „În Săptămâna Mare, în fiecare gospodărie era forfotă, la fiecare casa era pregatire mare. Se văruiau pereții, se lipea cuptorul, se spălau ferestrele, ștergarele de la blide (farfuriile ornamentale agățate pe pereți, n.r.). Casa se împodobea pentru sărbătoarea Învierii Domnului”, spunea una din bătrânele cu care a stat e vorbă.

„Înainte de Paști făcèm căsâle și cuptioarele. Pă jos nu era pod (dușumea, n.r.). Și punèm în beci pământ încă de toamna. Și făcèm ciru cela de pământ și cu o mână muruiei (mânjeau, n.r.) tăt frumos, că crăpa pământu’ în casă. Și ca să sie mândru cum îi acuma parchetu’ și să sie drept. Și în cuptior mă băga mama și muruiem înlontru. Să punè numa’ apă și ageagu cela, alta nimic nu să punè”, mai arată femeia.

Și p-afară, șătrile o fo’ liptite cu pământ cum le-o făcut și era mol (nămol, n.r.). Aducèm mol și-l punèm d-amoi (la înmuiat,n.r.) cu apă caldă și văruiem cu meselău. Și era un albastru, nu chiar ca ceriu, să aducè de la râu, este și amu pă la noi, mol de-acela. Era un sărin hâd, nu era nici pământiu, nici albastru și era lucios, scliptè parcă după ce să usca. Când eram mai tânără, eu pregătèm”, spune bătrâna. Relatarea aparține Ioanei Hotea, din Hoteni, Maramureș și a fost publicată în Memoria Ethnologica, semnată de Corina Isabella Csiszár.

Preocupări pentru cărățenie

Pricipala preocupare în primele zile ale săptămânii era curățenia. Alte relatări vorbesc despre aceeași treabă importantă a gospodinelor, fie că era vorba despre curățenia din casă sau cea a rufelor.

„Femeile făceau curățenie generală, nu era femeie să zică că n-o văruit în casă, era de fapt o igienizare. Dădea cu un strat de var. Fiecare femeie își văruia în casă. Să spălau hainele, în general hainele de sărbătoare, dacă n-o avut haine noi. Vâltorile mergeau zi și noapte fiindcă la noi se spală mult la vâltoare hainele mai groase, pieptare, cioarice, lecrece. Cămașa de sărbători se spală un pic mai cu grijă decât celelalte”, mai spune o altă femeie, a cărei declarații a fost publicată în aceeași revistă.

Despre spălatul rufelor, săteanca mai povestește că era o treabă mai delicată. Nu se făcea la voia întâmplării.

„Celelalte se puneau într-o bărbânță și jos avea un butoi pe care se puneau două lemne și bărbânța acolo peste. Se puneau hainele deasupra, se punea un cenușar, o bucată de pânză cu leșie, de obicei din paie de ovăz. Și se turna fierbinte peste. Și se lăsa până a doua zi. Apoi la râu se prănicau hainele care erau mai de zâle (de purtat zilnic, n.r.). Care erau de sărbătoare, se spălau cu un pic de săpun, mai cu apă călduță, deci cu mai mare grijă, fiindcă nu poți să pui și cămașa de sărbători cu gatiile cu care o fost la arat. Deci un pic mai cu atenție”, mai relatează femeia.

Despre pregătirea casei, săteanca mai spune că era „treaba femeilor”, în timp ce bărbații aveau alte preocupări.

„Se făcea cu lut galben, cum aduc sobarii și fac sobe de teracotă, și cu balegă. Se găsea lut într-un loc. După coastă, îi ziceam noi. Și frământau femeile bine, puneau un strat de lut și apoi un strat moale și dădeau pe cuptor, pe jos. Lucrul din casă o fo’ lucrul femeilor. Bărbatul o fost pe afară, mai cu animalele, mai cu plugul”, mai arată Corina Isabella Csiszár în Memoria Ethnologica.