Sediul corupţiei

Dacă în România se fură cu acte în regulă, evident e dificil să mai găseşti vreo urmă de corupţie.

Agenţia Naţională de Integritate nu este o instituţie care să se regăsească în foarte multe dintre statele membre ale Uniunii Europene. Cu toate acestea, reducerea competenţelor ANI, în urma dezbaterilor din Senat, a stârnit reacţia dură a Comisiei Europene, poziţie reflectată cât se poate de clar în Raportul asupra Justiţiei. Dacă alţii au mai puţină corupţie fără ANI, de ce la noi restrângerea puterilor Agenţiei este un cap de ţară pentru Uniunea Europeană?

Răspunsul vine din natura specială a corupţiei în România faţă de alte state europene. La noi, în 20 de ani, s-a dezvoltat un sistem prin care corupţia devine „fenomen legal". În lumea civilizată, demnitarul corupt face parte din tabăra băieţilor răi împotriva cărora instituţiile statului luptă cu toate forţele. În România, marea corupţie înseamnă bani obţinuţi de oameni de decizie în stat prin metode ilegale şi imorale, vopsite atât de bine încât ai jura că regulile sunt respectate. Dacă o firmă din Buhuşi tot câştigă licitaţii publice, care este problema? Au oferte bune, preţuri mici, termene de execuţie scurte. Nu e bine pentru stat? Ba da! După semnarea contractului, vedem că nu mai este aşa de avantajos. Preţurile cresc de câteva ori, lucrările se prelungesc până la Sfântu' Aşteaptă. Aşa se face că totul în România se face mai scump şi mai încet decât oriunde în Europa. Apoi aflăm, poate, că mama vreunui senator este acţionar majoritar la firma  abonată la contracte cu statul. Şi ce, n-are nevoie bătrâna să-şi completeze pensia cu dividendele  care i se cuvin?

Este doar una dintre multele situaţii inventate de demnitarii români pentru a se conecta la banii publici. Funcţionează de minune la nivel central şi la nivel local. Nu întâmplător, investiţiile locale se concentrează asupra zugrăvelilor, poleirilor, festivalurilor şi „zilelor urbei", în timp ce infrastructura e la pământ. Nu degeaba rata absorbţiei fondurilor europene este atât de mică, din moment ce controlul cheltuirii acestor sume este mult mai strict şi se face de către instituţii europene.

Dacă în România se fură cu acte în regulă, evident e extrem de dificil să mai găseşti vreo urmă de corupţie.  Iar corupţii lipsesc de-a binelea! Dumneavoastră câţi aţi văzut?

Ceea ce se vede foarte bine este apariţia unor averi nemăsurate. Vezi palate, maşini de superlux, reşedinţe în zonele exclusiviste ale planetei. Din ce? Din salariul de ministru sau de şef de birou achiziţii? Indiciul privind eventuale cazuri de corupţie stă în averea celui aflat în serviciul public. De aici obsesia pentru ANI. Măcar aşa, din declaraţiile de avere, să mai ştie oamenii cum se poate trăi ca un multimiliardar muncind de dimineaţa până seara în slujba binelui public. Asta ca o fărâmă aruncată pentru a se mai răcori populaţia. O adevărata ofensivă împotriva corupţiei n-ar trebui să depindă nici de Frunda, nici de ANI.