Panait Istrati, „vagabondul“ care s-a căsătorit cu văduva lui Ștefan Gheorghiu

Născut Gherasim Istrate, pe 10 august 1884, în Brăila, fiu nelegitim al spălătoresei Joiţa Istrate şi al unui contrabandist grec, Panait Istrati a avut parte de o viaţă tumultuoasă.

În Brăila, Panait Istrati a fost ucenic la plăcintăria lui Kir Nicola, la Pescăriile Statului, la Atelierele Docurilor Portuare, la o fabrică de frânghii, portar de noapte la un hotel, mecanic, lăcătuș, cazangiu, revoluționar socialist, publicist . Atunci când nu i-a mai ajuns Brăila, cât era ea de mare și de populată, “și-a luat lumea în cap”.

În 1907, Panait Istrati a încercat pentru prima oară să ajungă clandestin în Franţa. A hoinărit prin Napoli, Damasc, Cairo, Paris şi Lausanne. În „Cum am devenit scriitor", Istrati îşi exprima ataşamentul faţă de locurile prin care a hoinărit.

După ce a hoinărit fără pașaport prin Europa, Panait Istrati s-a întors în  Brăila lui natală. A înființat o societate a zugravilor, apoi a pus pe roate o fermă de porci. În 1909, a fost arestat la București, ca participant la o demonstrație de stradă, socialistă. A fost judecat și întemnițat la celebra închisoare Văcărești. Apoi, s-a impus ca lider al unui cerc de editură socialistă și publică diverse schițe și însemnări de călătorie.

Așa a luat contact cu militantul socialist Ștefan Gheorghiu (1879-1914), organizatorul cercurilor “România muncitoare” (1908) și a primelor sindicate muncitorești din țara noastră.

Mentorul său politic din acea vreme a murit în 1914, lăsând în urma lui pe tânăra și îndurerata soție, Janetta Malthus, “o evreică focoasă, inteligentă și oratoare socialistă de succes la mitingurile muncitorești, dar mai puțin aptă pentru creșterea porcilor”.

Cu toate acestea, Panait Istrati o cere în căsătorie, după numai doi ani de doliu. Nunta a fost una discretă, scrie Historia.

Instabil și imprevizibil, Panait Istrati nu a stat prea mult lângă proaspăta soție. În chiar anul căsătoriei, 1916, își reia peregrinările, neplanificate dinainte, prin țările din vestul Europei. De data asta, însă, cu pașaport în regulă.

Tentativa de sinucidere

Suferind de o formă de tuberculoză, scriitorul a fost internat în Sanatoriul Sylvanne-sur-Lausanne, unde l-a cunoscut pe ziaristul Josue Jehouda. Jurnalistul i-a recomandat să citească scrierile lui Romain Rolland, omul care, deşi Istrati nu avea cum să ştie încă, urma să joace un rol capital în viaţa lui.

Istrati s-a decis să compună o scrisoare în care îi mărturisea lui Romain Rolland faptul că scriitorul francez era singurul care-l putea salva: „Un om în pragul morţii vă roagă să-i ascultaţi spovedania". În finalul epistolei, Istrati scria „Dumneavoastră mă puteţi salva. Mă veţi salva". Scrisoarea i-a fost returnată, deoarece Rolland plecase deja de la acea adresă.

Ajuns la Nisa, Istrati nu şi-a mai găsit de lucru. A trăit singur, în sărăcie, până când s-a decis să-şi ia viaţa. La 1 ianuarie 1921, a scris confesiunea „Ultime cuvinte", în care se plângea de „lunga şi dureroasa istorie a martiriului omenesc". Pe 3 ianuarie, în Parcul Albert, a încercat să-şi taie beregata cu un brici.

După ce a fost internat în Spitalul Saint-Roch, poliţia a găsit în buzunarul său atât scrisoarea pe care a vrut să i-o trimită lui Rolland, cât şi „Ultime cuvinte".

Cele două scrieri au fost preluate de un jurnalist de la ziarul „L'Humanité", care l-a convins pe Romain Rolland să-i răspundă lui Istrati. Scriitorul francez i-a răspuns lui Istrati şi l-a convins să-şi scrie opera. Astfel, în 1922, Panait Istrati şi-a publicat primele povestiri în limba franceză, printre care se numără şi „Chira Chiralina", textul care avea să apară în revista „Europe", cu o prefaţă scrisă de Romain Rolland.