Blestemul puternic care a lovit în familia Kogălniceanu
0Viaţa prinţesei Adela Cantacuzino-Paşcanu, interesantă şi originală în egală măsură, a animat societatea ieşeană la intersecţia a două secole, XIX şi XX. Căsătorită Rosetti-Roznovanu, divorţată şi recăsătorită Kogălniceanu, Adela a luptat toată viaţa pentru a-şi mări averea.
Primise la căsătorie două moşii şi intrase în văduvie, după moartea celui de-al doilea soţ, cu cinci, plus trei corpuri de case în Iaşi, Galaţi şi Roman, precum şi titluri de rentă, bani şi bijuterii. O pasiune nemărginită pentru aur, pietre scumpe şi bijuterii îi va fi însă fatală prinţesei, determinând-o să-şi vândă averea funciară şi să investească tot ce avea în aceste podoabe, care aveau să-i distrugă liniştea bătrâneţii.
Pietre de smarald, coliere formate din sute de perle, lire din pietre scumpe, inele mari, brăţări, lanţuri şi broşe, însumând câteva milioane de lei – aceasta era forma pe care o luase averea strânsă de Lascăr Cantacuzino-Paşcanu sau Grigore Kogălniceanu. În schimbul pasiunii pentru aurul frumos prelucrat, Adela a oferit preţul cel mai mare: propria viaţă, luată fără nicio remuşcare de un asasin rămas necunoscut până astăzi. Evenimentul nefericit s-a petrecut în toamna anului 1920, tulburând liniştea din Târgul Ieşilor. Odată cu dispariţia sa trecea în negura uitării probabil ultima mare boieroaică a societăţii moldoveneşti din secolul al XIX-lea.
Adela Kogălniceanu, numită de Aurel Leon în romanul său dedicat acestui personaj fascinant „una din ciudăţeniile boierimii ieşene de la începutul veacului trecut”[1], vioaie încă la cei 70 de ani pe care îi purta cu mândrie la finele secolului al XIX-lea, amintea contemporanilor de viaţa jupâneselor în preajma cărora fusese educată, făcând toate eforturile pentru a păstra vie amintirea vremurilor sale. Locuinţa sa masivă, construită fără prea mult gust şi cu mulţi bani, aşa cum des se întâmpla în vremurile Unirii, era aşezată în Copou, pe strada Coroi, alături de casa Pogor (prima casă cu firide din capitala Moldovei), unde junimiştii îşi ţinuseră întrunirile înainte de a urma şi ei calea capitalei[2].