Tîrgul se face deschis, la vedere, fără mari manevre de camuflaj, fără ruşine. Se confecţionează legi care să garanteze simpatia părinţilor cu progenituri leneşe, amnistii financiare pentru oameni cu totul neglijaţi pînă mai ieri, declaraţii patriotice de circumstanţă, asezonate cu vizite pioase pe la icoane şi moaşte. Pe scurt, electoratul e tratat ca o masă de pomanagii şi de fraieri. Iar el, de voie, de nevoie, mai în glumă, mai în serios, se comportă ca atare. Mai nu vrea şi mai se lasă. În fond, de vreme ce cam toate partidele ultimilor 25 de ani au procedat la fel înseamnă că aşa e jocul. Filozofia autohtonă a istoriei îşi confirmă, iarăşi şi iarăşi, principiile, exprimabile, de altfel, prin doar două axiome fatale: „N-ai ce-i face!“ şi „Asta-i situaţia!“.

Poţi căuta cu lumînarea o dezbatere de idei, de viziuni, de principii. Nu vei găsi decît grobiene hărţuieli private şi de partid. Te poţi întreba, „bătrîn şi neliniştit“, cu ce soluţii palpabile, cu ce argumente, cu ce strategii de perspectivă intră în arenă principalii combatanţi. Nu vei da decît peste promisiuni vagi şi peste o frazeologie obosită, de peţitori fără imaginaţie. Cel mai norocos dintre toţi e dl Victor Ponta: existenţa lui Traian Băsescu îl scuteşte de orice efort consistent de gîndire. N-are nevoie de competenţe specifice, de vreun program economic solid, de inteligenţă managerială.

E suficient să se strîmbe, cvasizilnic, la preşedinte. Ne vorbeşte de nazism, umblă prin China pentru a-şi declara admiraţia pentru comunismul asiatic, pretinde că n-a zis „fă“, ci „măi“, şi îşi plimbă prin ţară grimasa de tinerel fălos şi şucar „de crapă mîţele (şi tîrgoveţii) jucîndu-se cu el“. Ideea principală a unei astfel de campanii e că „va fi bine, va fi foarte bine, va fi din ce în ce mai bine“. Construcţia de bază va fi o demolare: demolarea băsismului. „Singura soluţie: înc-o revoluţie!“ Şi cam asta e tot. Ceilalţi combatanţi promit ba o „ţară frumoasă“, ba suspendarea preşedintelui, fie şi după ce şi-a încheiat mandatul, ba „dreptate“, ba autostrăzi generoase (devenite, între timp, o adevărată utopie naţională), ba „creşteri“ (fanteziste), ba „reduceri“ (arbitrare). Inflaţie de vorbe, abuz de gesticulaţie, atmosferă de îmbrînceală generală. Din cînd în cînd, preşedintele însuşi pune piper pe rană, ca să învioreze spiritele… 

Citiţi articolul integral pe dilemaveche.ro

Andrei Pleşu este scriitor, eseist, director fondator al revistei „Dilema Veche“ şi rector al Colegiului „Noua Europă“.

Mai multe texte pe blogul lui Andrei Pleşu de pe adevarul.ro.