Articol publicat pe blogul Despre Opera.

 

Cronica unei veşti care n-a mai venit

 

Royal Concertgebouw Orchestra a terminat prima parte a concertului de închidere a Festivalului Enescu 2015 cu o Simfonie nr. 2 de Brahms care a electrizat publicul din Sala Palatului. La revenirea din pauză este momentul discursului domnului Ionuţ Vulpescu, Ministrul Culturii şi reprezentantul principalului finanţator al festivalului, Guvernul României. Toată lumea aşteaptă marele anunţ privind succesorul domnului Ioan Holender la direcţia artistică a festivalului. Ministrul Culturii este pus în situaţia ingrată de a tranşa un conflict izbucnit de câteva luni de zile la vârful conducerii Festivalului Enescu şi alege să nu taie nodul gordian, mulţumind simplu directorilor Ioan Holender şi Mihai Constantinescu (absent, ca orice manager discret) şi amânând practic decizia pentru alt moment. Deocamdată, cultura este cea care trebuie să ne unească.

Concertul se reia cu una dintre cele mai frumoase interpretări ale Rapsodiei nr. 2 de George Enescu, solemnă şi cu un crescendo dramatic emoţionant, încât îţi vine să propui schimbarea imnului de stat cu tema principală a acestei lucrări enesciene. Apoi, un superb Ravel (Daphnis şi Chloé) colorat mirific, un bis şi gata. Festivalul s-a încheiat.

Tensiunile dintre Ioan Holender şi organizatorii festivalului au apărut în momentul în care directorul artistic a început să fie ignorat, deşi se afla încă la conducerea ultimei ediţii. În primăvară, într-un articol din Dilema veche, Ioan Holender îşi manifesta temerile în legătură cu viitorul festivalului, acuzând în acelaşi timp nereuşitele organizatorice care, deşi nu-i puteau fi imputate, erau asumate ca nişte eşecuri personale. De cealaltă parte, Mihai Constantinescu, recunoscut drept un director executiv care „preferă discreţia”, acţiunea eficientă „din umbră”, începea să acorde interviu după interviu, în care îşi asuma cu prioritate succesele artistice ale Festivalului, dar şi longevitatea la conducerea acestuia. Astfel încât responsabilitatea organizării era evitată elegant şi lăsată în seama celui care şi-o asumase iniţial, din politeţe: anume, domnului Ioan Holender. După o conferinţă de presă a deschiderii festivalului la care Ioan Holender nu a participat, scandalul a izbucnit odată cu anunţarea neoficială a succesorului acestuia: dirijorul Vladimir Jurowski. Situaţia a devenit explozivă imediat ce Holender a atacat ideea, acuzând că Jurowski păcătuieşte prin faptul că este dirijor (care ar fi tentat să-şi promoveze propria agendă) şi, într-un registru mai subtil, că este rus (deci punând Guvernul într-o situaţie delicată, în contextul actual de politică externă). În aceste condiţii, retalierea organizatorilor a venit prompt. Aşa cum se întâmplă în caz de război, comunicarea a început să tindă spre accente manipulatoare, iar promovarea a fost înlocuită de propagandă.

Adeziunile la propunerea lui Vladimir Jurowski în funcţia de director artistic au început să vină pe bandă rulantă, amintind de vremurile plenare de altădată, şi totul a început să semene cu o bătaie pe dead man's shoesCătălin Sava l-a acuzat pe Ioan Holender că suferă de „răzgândeală românească” (deşi Ioan Holender nu anunţase nici un fel de „răzgândeală”, ci doar protestase). Alexandru Tomescu a denunţat faptul că festivalul ajunsese să „depindă de o singură persoană (deşi realitatea este că a depins mereu de cei doi directori, Holender şi Constantinescu, iar dacă ne uităm la Salzburg, Glyndebourne sau BBC Proms, nici acolo nu sunt mai mulţi directori artistici), Dumitru Avakian a început să laude fără rezerve noua idee managerială, în timp ce Anca Florea se rezuma să povestească încâlcit situaţia, aruncând săgeţi către Ioan Holender.

A fi rus şi dirijor nu sunt defecte. Dar este de presupus că un dirijor de anvergura lui Jurowski, implicat în direcţiunea multor orchestre din Europa, nu va avea prea mult timp la dispoziţie pentru a-l aloca Festivalului Enescu, care se expune astfel şi mai mult arbitrariului din politica românească, ce ar putea oricând să-i reducă şi mai mult bugetul, după reducerea de 25% operată în 2013. Iar după o primă confruntare cu birocraţia din România, e foarte posibil ca managementul artistic al lui Vladimir Jurowski să înlocuiască o aşteptată navetă Londra-Bucureşti cu gratuitatea Skype-ului.

O amnezie generalizată şi cam vinovată a inundat articolele menţionate mai sus, care i-au mulţumit lui Ioan Holender şi l-au felicitat că pleacă. Dar nimeni nu şi-a adus aminte că în 2013, singura persoană vocală, care s-a bătut pentru bugetul festivalului şi care l-a pus pe primul ministru în faţa unui fapt împlinit (într-un discurs public în faţa câtorva mii de persoane adunate la Sala Palatului, înainte de concertul lui Antonio Pappano şi Accademia di Santa Cecilia cu Requiem-ul de Verdi), a fost Ioan Holender. Şi nimeni altcineva.

Nici un articol din presa românească nu a citat descrierea pe care Emil Hurezeanu i-a făcut-o lui Ioan Holender cu ocazia lansării cărţii sale despre anii în care a condus Festivalul Enescu: „un om complicat, care nu se acomodează şi nu pretinde nimănui să se acomodeze cu el”, „unul dintre cei mai mari funcţionari publici din Europa centrală”, şi nici faptul că Ioan Holender a insistat „să NU-i mulţumească doamnei Oana Marinescu”, directorul OMA Vision, pentru modul în care a condus comunicarea festivalului din ultima vreme.

În aceste condiţii devine evident că nu există nici un fel de criterii de alegere a unui director artistic al festivalului. Dl. Mihai Constantinescu a anunţat deja că programul ediţiei din 2017 este gata în proporţie de 80%. Din declaraţiile domniei sale nu aflăm dacă acest 80% este opera lui Ioan Holender, încă director artistic, sau a lui Vladimir Jurowski, potenţial viitor director artistic, sau a niciunuia dintre ei, ci doar a domnului director al Artexim, ceea ce ar însemna că postul de director artistic devine inutil. Chiar şi cu riscul ca managementul Festivalului Enescu să aparţină unui singur om.

În mod normal, Ioan Holender ar fi trebuit să anunţe viziunea sa privind viitorul artistic al festivalului, iar lumea muzicală şi culturală să dezbată această viziune, rezultatul fiind un profil al viitorului director artistic. Cum acest lucru nu s-a întâmplat, din ceea ce se poate înţelege până acum se pare că singurul criteriu pentru alegerea unui director artistic ar fi interpretarea Simfoniei nr. 3 de George Enescu.

Vladimir Jurowski a făcut-o extraordinar la ediţia din 2013, apoi a reluat-o şi la Londra. Mai multe nu ştim, nu avem nici măcar o declaraţie a dirijorului despre un program sau o strategie. După acest criteriu, planul de succesiune este deja vizibil: anul acesta a fost Vasily Petrenko cel căruia i-a revenit Simfonia nr. 3, cu un succes deosebit. Aşteptăm reluarea de la Liverpool şi ediţia din 2019 pare deja asigurată. În 2017 va veni rândul lui Antonio Pappano să execute Simfonia nr. 3 şi să-şi asigure funcţia pentru ediţia din 2021. Chiar şi aşa, oricât de ridicol ar părea, avem totuşi premizele unei previzibilităţi atât de rare în România. Marele perdant pare să fie Peter Ruzicka, un dirijor care s-a aventurat cu Simfonia nr. 4.

Până acum acesta este tabloul războiului. Deznodământul îl vom afla dintr-un comunicat al Ministrului Culturii, la o dată ulterioară.

Şi totuşi, semnele ultimei zile de festival pot fi interpretate. Dl. Mihai Constantinescu nu era prezent la discursul ministrului. Chiar şi pentru un om excesiv de modest şi de discret este o absenţă nemotivată. Apoi, anunţul numirii lui Vladimir Jurowski n-ar fi suprins pe nimeni, era  doar o confirmare a unei ştiri propagată în presă şi pe site-ul festivalului de zile în şir. Mai mult, confirmarea ar fi fost primită cu bucurie de majoritatea spectatorilor din Sala Palatului, pentru că, indiferent de rezervele domnului Ioan Holender, Vladimir Jurowski rămâne un dirijor de calibru internaţional, care nu ne-a făcut nici un rău, ci dimpotrivă, a promovat Simfonia Nr. 3 de George Enescu la Londra (cu cât sprijin din partea ICR, nu mai contează). Drept urmare, nici ministrul şi nici guvernul nu avea nimic de pierdut confirmându-l. Faptul că ministrul nu a făcut-o indică mai degrabă că Ioan Holender pare să fi câştigat meciul. Care vor fi urmările, rămâne de văzut, dar e previzibil că influenţa domniei sale asupra festivalului va rămâne cel puţin la fel de mare.

Dar care este situaţia actuală a Festivalului Enescu, din punct de vedere artistic?

Jurassic Park

 

„Festivalul are, în principiu, o structură relativ constantă de câţiva ani, din 1998” declara domnul Mihai Constantinescu în ultimul său interviu. Din 1998 şi până în 2015 sunt 17 ani. Această structură a atins apogeul la ediţiile gigant din 2011 şi 2013, când festivalul dura o lună de zile şi programa peste 100 de concerte.

Participarea la principalele serii de concerte de la Ateneu şi Sala Palatului este obositoare, iar în zilele de week-end, când sunt programate trei concerte pe zi, chiar patru dacă adunăm şi matineele de muzică contemporană, un meloman se poate simţi chiar extenuat. Astfel s-a ajuns ca la „Concertele de la miezul nopţii” de la Ateneu să nu existe aproape nici un spectacol cu sala plină, iar după pauză, publicul rămas nu a depăşit de multe ori 300 de spectatori, e adevărat, nişte fanatici toţi. Dar aceste recitaluri şi concerte erau de cea mai bună calitate şi meritau din plin o audienţă masivă. Nu mai vorbim de faptul că e greu să comuţi starea de spirit de după o răscolitoare simfonie de Şostakovici sau de Mahler de la Sala Palatului pe curiozitatea şi bucuria aşteptării unei nopţi baroc la Ateneu. Apoi, e înspăimântător să vezi cum Cvartetul Belcea este strivit de popularitatea lui Zubin Mehta, programat în aceeaşi zi, şi exemplele pot continua.

Lipsa spectatorilor la această ediţie de festival pare mai accentuată decât în 2013 şi 2011. Nu este de mirare, pentru că sunt aceiaşi spectatori (conform studiilor comandate chiar de către festival: 84%), deci situaţia nu se va îmbunătăţi, ci dimpotrivă, audienţa va scădea şi mai mult în viitor. Mai mult, marketingul festivalului a făcut o greşeală enormă anunţând că unele evenimente sunt sold-out, deşi la Wozzeck Sala Palatului nu era plină decât pe un sfert (dar bilete nu se mai găseau în ziua reprezentaţiei), iar la Elektra lucrurile nu au stat cu mult mai bine.

Festivalul a devenit un soi de Jurassic Park, care face din artişti nişte dinozauri pe cale de dispariţie. Extincţia nu va fi cauzată de un meteorit, ci de absenţa publicului.

Mai mult, această creştere enormă a Festivalului Enescu umbreşte prea mult viaţa muzicală românească. Odată ce o ediţie s-a terminat, peisajul artistic devine dezolant de pustiu şi rareori se mai iveşte câte un moment interesant (cum ar fi Norma de la Sala Radio, Parsifal de la Ateneu, sau Falstaff de la ONB). Nici nu este de mirare, atâta vreme cât bugetul Ateneului pentru o stagiune întreagă alocat artiştilor invitaţi nu trece nici de jumătatea onorariului primit de Berliner Philharmoniker la Enescu 2015.

Festivalul Enescu ar trebui să îşi reverse lumina şi inspiraţia asupra muzicii din România, dar în realitate pustieşte în jurul său. Aşa se explică de ce toată lumea s-a repezit să aplaude nominalizarea lui Vladimir Jurowski. Funcţia de director artistic al festivalului va deveni decorativă, iar deciziile şi bugetul vor fi într-un singur loc. Follow the money este regula de aur a jurnalismului, de la Watergate încoace. Instinctual, oamenii se grăbesc să sărute inelul puterii. Iar unii dintre ei nu ezită să-l muşte pe cel care pleacă. În această curgere a evenimentelor, oportunităţile trebuie urmărite. Probabil că restul de 20%, cei nefinalizaţi din programul ediţiei din 2017, vor aloca şi mai mult spaţiu unor meditaţii mahleriene ale dirijorilor români neinvitaţi nicăieri în Europa. Şi momentele în care un Tiberiu Soare sau un Gabriel Bebeşelea vor fi iarăşi trimişi să cânte în aer liber, un dirijor de anvergura lui Christian Badea nu va fi invitat deloc, în timp ce deputatul PSD Mădălin Voicu va dirija la Ateneu o orchestră încropită se vor înmulţi.

Festival Enescu: Ce este de făcut?

 

Un tablou al neîmplinirilor, oricât de detaliat, nu face decât să frustreze. Din moment ce nu există nici un fel de idei noi privind desfăşurarea viitoare a Festivalului Enescu, îmi permit să formulez câteva posibile soluţii. Pentru că lumea se mişcă şi cine rămâne imobil va dispărea.

Soluţia nr. 1: Un festival continuu

Festivalul Enescu ar trebui să existe în fiecare zi, desigur, nu în forma de turnir aşa cum este acum. Ar trebui păstrată doar seria de concerte „Mari Orchestre” de la Sala Palatului, care este cel mai profitabil produs al festivalului, adunând mii de spectatori.

Celelalte concerte şi recitaluri ar trebui să fie programate în timpul stagiunilor regulate de la Ateneu sau Sala Radio. Două serii de concerte, respectiv „Concertele de la miezul nopţii” şi „Recitaluri şi concerte camerale”, au adunat nu mai puţin de 33 de spectacole, care s-ar putea desfăşura foarte bine timp de 33 de săptămâni stagionale, sub egida Festivalului Enescu. O stagiune normală la Ateneu sau la Sala Radio are 9 luni, adică 36 de săptămâni fiecare. În aceste condiţii, cele 33 de spectacole ar putea completa manifestările din sălile de concert chiar şi pentru doi ani, cu accent pe anul în care nu „se ţine” un Festival Enescu obişnuit. Iar dacă un invitat este contractat pentru două apariţii pe scenele bucureştene, atunci s-ar putea ajunge chiar la 45-50 de seri cu adevărat magice pentru spectatorii din România, ceea ce ar umple fără probleme stagiunile bucureştene şi, de ce nu?, chiar şi pe cele din oraşele importante din provincie.

Beneficiile sunt evidente. În primul rând, presiunea asupra bugetului Ministerului Culturii ar scădea, pentru că statul român nu ar mai fi nevoit să scoată din buzunar o sumă mare de bani într-o singură lună, o dată la doi ani, ci doar sume cu mult mai mici, în fiecare lună. E mai avantajos decât un împrumut, căci nu e necesară plata niciunei dobânzi, ci este vorba doar de o re-eşalonare.  În al doilea rând, încasările vor fi mai mari, pentru că sălile respective vor fi mult mai pline decât au fost în timpul festivalului (mai ales în cazul celor 11 concerte de la miezul nopţii). În al treilea rând, viaţa culturală a capitalei s-ar ameliora şi discuţia despre construirea unei noi săli de concerte va fi mereu actuală, iar guvernul, oricare ar fi el, va avea mereu sprijinul societăţii civile pentru a demara o astfel de investiţie, tocmai prin presiunea constantă generată de sălile neîncăpătoare pentru concertele unor Maria João Pires sau Piotr Anderszewski. În fine, muzicienii români vor fi mereu în contact cu tendinţele europene şi se vor perfecţiona mai uşor. Şi nu în ultimul rând, va fi o ocazie extraordinară de a-l promova pe George Enescu şi în intervalul dintre două ediţii de Festival.

Soluţia nr. 2: Un festival de Operă

Într-o democraţie, niciodată banii alocaţi culturii nu vor fi prea mulţi. Tocmai această bătălie permanentă pentru finanţare este un factor de progres al culturii. Eliberarea presiunii de pe bugetul statului, dublată de rezultate, adică de o îmbunătăţire a vieţii culturale, poate atrage noi fonduri, şi de la stat şi din sponsorizări private. Este regretabil faptul că Festivalul Enescu a ajuns să prezinte aceeaşi producţie a lui Oedipe de George Enescu, singura operă care este recunoscută la nivel mondial din toată creaţia românească (asta nu înseamnă că alte opere româneşti ar fi lipsite de valoare, dar realitatea este că deocamdată este singura care s-a impus şi în afara ţării).

Festivalul ar trebui să finanţeze producţii de operă, în colaborare cu ONB, iar Artexim ar trebui să furnizeze, ca şi până acum, artişti internaţionali care să cânte sau să dirijeze în aceste producţii. De fapt, ar trebui ca locul lăsat gol de „Concertele de la miezul nopţii” şi de „Recitaluri şi concerte camerale” să fie umplut de prezentarea câtorva opere puse complet în scenă.

Festivalul de la Salzburg, de exemplu, atrage atenţia mediei internaţionale tocmai prin producţia de operă mai mult decât prin invitarea aceloraşi orchestre care vin să cânte şi la Festivalul Enescu la sfârşitul sezonului de vară. Dacă vrem un adevărat „brand de ţară”, producţia de operă este una dintre soluţii. De ce nu îndrăznim?

Avantajele sunt iarăşi evidente: publicul de operă este pătimaş şi va veni în masă să vadă un superstar al operei, atrăgând după el un public nou, care se simte intimidat de intelectualitatea unui concert simfonic. Iar opera atrage şi spectatori străini, mai mult decât muzica simfonică. E suficient să priviţi spre publicul de la Salzburg, sau Bregenz, sau Orange, ca să nu mai vorbim de Arena di Verona. De ce nu încercăm şi noi?

A sosit momentul ca brand-ul naţional Enescu să iradieze cultură, cu adevărat.