De ce i-e frică lui Dodon...

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Irelevant încă de la instalarea ca preşedinte, Dodon şi-a epuizat repede toate schemele primitive de discurs. Nici măcar insultele la adresa României, a poporului român şi a adevărului istoric nu mai produc nici un efect, pentru că dincoace de Prut nu-l bagă în seamă nici portarul de la Cotroceni, necum vreun oficial.

Eu însumi, deşi scriu deseori despre el, îl studiez strict ca fenomen entomologic: e una dintre ultimele insecte mutante, produse de mancurtizare, care încă se ia în serios. Dar atât.

În săptămâna de dinaintea Zilei Republicii Moldova, dodonul de pe Bâc a emis două sentenţii perfect contradictorii (logica şi raţiunea n-au fost niciodată punctele forte ale elitei trans-prutene).

Prima dintre sentenţii spunea că e momentul ca în Republica Moldova să înceteze „dezbaterea geopolitică“. Adică să continue politică duplicitară - „una spunem la Moscova şi alta la Bucureşti“ -, dar fără confruntări făţişe între „pro-europeni“ şi „pro-ruşi“. Mai ales că acestea sunt inutile: nu există, la Chişinău, nici pro-europeni, nici pro-ruşi, ci doar vechili feroci, travestiţi în miei blânzi, în speranţa de a suge la două oi.

Ce uită Dodon, este că el şi numai el e cel care a reaprins „disputa geopolitică“, reintroducând în discuţie (după alegerea ca preşedinte, şi în acte oficiale), artificiala orientare pro-rusă. Atunci când era evident pentru orice om mai inteligent decât şoarecele de câmp că Rusia, aflată sub sancţiuni dure şi în mijlocul unui demers strategic de excepţională importanţă în Crimeea şi în Siria, nu are resurse pentru a susţine un stat falimentar, ca Republica Moldova. Rusia are interese militare în Transnistria şi provocatori profesionişti, ca Dimitri Rogozin. Dar nu resurse economice în măsură să acopere deficitele cronice ale Chişinăului.

Era, deci, onest (valoare care mancurţilor le este, însă, străină) ca preşedintele să le spună cetăţenilor Republicii Moldova: am fost un bezmetic, v-am făcut promisiunea fără acoperire a unei alte căi decât cea europeană şi am eşuat. Îndemnul la aplanarea „disputelor geostrategice“ ţine, într-un limbaj politic de Kamceatka, locul acestor scuze strict necesare, în lumea civilizată.

După care a venit a doua sentenţie. Fără să-i crape obrazul (gros) de ruşine, preşedintele-plagiator a decretat că răul cel mai mare, în cei 26 de ani de independenţă a Republicii Moldovan, l-ar fi produs... unionismul.

Cea de-a doua sentenţie traduce o spaimă profundă. Atât a lui Dodon, cât şi a întregii elite de la Chişinău.

Deci nu războiul declanşat în 1992 de transnistreni, nu mafia agrariană, nu Armata a 14-a de ocupaţie, nu anacronicii comunişti ai lui Voronin, nu cleptocraţii „pro-europeni“. Ci aproape inexistentul unionism, care nu supravieţuieşte decât într-o parte a intelectualităţii basarabene, neimplicată politic. Nici măcar Maia Sandu, contracandidata lui Dodon la precedentele alegeri, nu este unionistă şi are despre România păreri dintre cele mai ambigue. Cât despre unionismul à la Valerii Nikolaevici Mateiciuk (zis Valeriu Matei) sau Dorin Chirtoacă... mai bine lipsă.

În realitate, cea de-a doua sentenţie traduce o spaimă profundă. Atât a lui Dodon, cât şi a întregii elite de la Chişinău. Spaima că, dacă totuşi unirea s-ar produce, ei s-ar vedea puşi pe locurile care li se cuvin. Cei oneşti, puţini, ar fi buni la spaţii verzi. Ceilalţi, marea majoritate, la Tiraspol, la Vladivostok sau... la Jilava. În special pe Dodon, în ipoteza că prin unire ar deveni cetăţean român, îl paşte puşcăria: aniversarea ofensivei sovietice Iaşi-Chişinău, în urma căreia România a fost ocupată, dezmembrată şi comunizată, e, de exemplu, un act de trădare pe faţă.

Dar şi unirea, ca şi Europa, e doar un bau-bau pe care primitivii de pe Bâc îl agită când se dau cu capul de perete şi nu mai au nimic altceva de zis. E adevărat că de ce ţi-e frică nu scapi, însă până atunci mai e. Trebuie ca Republica Moldova să consume ultimele faze ale eşecului ei ca stat.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite