Reportaj Ucraina: Război îngheţat, nu un conflict rece
0
Moneda de schimb a academicienilor occidentali şi a experţilor din securitate este „Ideea“. Fierarii produc fier, inginerii software , strategii din apărare realizează „concepte“ şi „baze de lucru“. Cu cât au mai puţină experienţă militară, cu atât sunt mai departe de conflict, şi cu atât ideile lor sunt mai grandioase, notează dr. Philip Karber, într-un reportaj despre conflictul din Ucraina.
Cuvântul „îngheţat“ implică inactivitate. Aplicat la „conflict“, devine o încetare a ostilităţilor. Armistiţiul din regiunea estică a Ucrainei, Donbas, negociat la Minsk pe 5 septembrie, cu angajamente solemne din partea lui Vladimir Putin şi Uniunea Europeană, a fost orice numai asta nu, potrivit profesorului american de la Universitatea din Georgetown, dar şi expert militar, ce a vizitat, pentru a şaptea oară, frontul estic ucrainean.
Iată, în cuvintele lui, cum arată lupta ucrainenilor în zona estică a ţării, ce se vrea controlată de separatişti:
„Război îngheţat!“
În cele peste 130 de zile de când a intrat în vigoare armistiţiul, nu a existat o zi fără focuri de armă. Mii de oameni au fost ucişi şi răniţi. Depinzând de intensitatea luptei dintr-o săptămână, armistiţiul a costat Ucraina între 5 şi 10 milioane de dolari pe zi, cel puţin un miliard de dolari cheltuiţi în 20 de săptămâni, bani pe care nu şi-i permite. Însă, statistica nici măcar nu reuşeşte să acopere pierderile omeneşti: cei distruşi, familiile fără tată, pierderea afacerilor, asasinările, răpirile şi regimul terorii din estul ocupat.
Războiul din Ucraina nu este un „conflict rece“, este un „război îngheţat!“
Colonelul Bereza – un comandant carismatic
În drumul de întoarcere, de la Aeroportul din Doneţk şi din Volnovaka, am vizitat una din unităţire Nipru-1. Temperatura era mult sub 0 grade Celsius, dar vântul mai scăzuse, iar trupele ne-au întâmpinat cu căldură. Militarii străluceau în prezenţa comandantului lor. Veteranii fuseseră cu el la Illovisk şi-l vor urma „până în iad şi înapoi“.
Colonelul Bereza este un „comandant carismatic“ clasic. Are un zâmbet larg, ochii îi strălucesc şi e plin de întrebări: „Ce se pretrece?“, „Ai mâncare, ai destulă muniţie?“, „Ce ai nevoie?“ Nu doar vorbeşte, ci şi ascultă. Se întoarce spre şeful de personal sau spre adjunctul potrivit: „Trebuie să faci asta!“ Nu prea are răbdare în acest proces, concentrarea lui fiind pe rezultate.
Stilul lui de comandă îmi aminteşte de descrierea lui Mellenthin făcută lui Rommel (al cărui şef de personal a fost în Trupele din Africa), atunci când l-am intervievat în 1979. Bereza explică intenţia comandamentului, se bazează pe ei să gândească , dar cere „Fără surprize! Informaţi-mă“. Scurt, dulce, o rundă de îmbrăţişări, şi am trecut la următoarea unitate.
Schimbăm vehicului, dintr-o maşină de teren, ne mutăm într-un blindat, mai bun pentru traversarea regiunii şi mai sigur împotriva minelor şi lunetiştilor. Aici, vehiculul blindat este folosit ca taxi de război – are cea mai bună mobilitate pe teren accidentat (inclusiv pe zăpadă şi gheaţă), dar reprezintă o capcană mortală atunci când e lovit de o grenadă.
Phillip Karber (centru) lângă vehicului blindat cu care a călătorit
Trupele apreciază vizitatorul american ca un simbol că cineva din Vest „dă doi bani pe ei“. Aproximativ un sfert din ei vorbesc ceva engleză (mai bine ca ucraineana mea), dar foarte puţini au fost în Statele Unite. Sunt nerăbdători să arate ce fac, că sunt soldaţi competenţi, şi strălucesc la cel mai mic semn de aprobare sau de încurajare. Nu se laudă, dau răspunsuri sincere la întrebări grele, recunosc greşelile, îi recunosc meritele inamicului.
În câteva ore, primesc o lecţie completă despre cum se transformă conflictul, despre „lecţiile învăţate“, dar şi despre noile tactici şi arme ruseşti: par să folosească câmpul de luptă din Donbas ca pe un laborator experimental al „noilor metode de război“.
Americanii tind să gândească în termeni de „ce îi putem învăţa pe ucraineni“, dar şi noi avem multe de învăţat, dacă doar ne-am opri din lecţii şi am începe să luăm notiţe.
O cană de ceai valorează cât o sticlă de whisky pe câmpul de luptă
Războiul Iernii din Donbas e brutal, iar câmpul de luptă îngheţat este neiertător. Totul este mai greu şi e nevoie de mai mult efort. Zăpada are un strat de gheaţă, te face să aluneci pe suprafeţele neregulate până când reuşeşti s-o străpungin cu piciorul. Apoi trebuie să faci un efort nemăsurat să-ţi scoţi piciorul din capcană, să mai faci câţiva paşi şi, din nou, procesul se repetă.
Marşul e încet şi anevoios, echipamentul militar te trage în jos, te dezechilibrează şi funcţionează ca un frigider. Combinat cu o lipsă de camuflaj, reprezintă o ţintă perfectă pentru lunetiştii care trag direct în cap. Este greu să duci răniţii la spitalul de evacuare, aşa că vor zace acolo tremurând şi suferind, iar rata mortalităţii creşte. Tranşeele sunt imposibile în pământul îngheţat, astfel fragmentele de artilerie devenind extrem de eficiente. Motoarele pe motorină nu pornesc, iar armele se blochează.
Funcţiile de bază ale organismului devin primitive. Nu există apă caldă pentru îmbăiere, nu există un loc să-ţi speli lenjeria intimă şi apa din ploscă îngheaţă. Mâncarea este rareori servită caldă şi de obicei se mănâncă cu degetele. Fiecare respiraţie arde plămânii, nasul curge încontinuu, barba capătă o pojghiţă de gheaţă cu fiecare expiraţie.
Un mic foc pentru a-ţi încălzi mâinile sau a-ţi usca şosetele este un lux. O cană de ceai fierbinte valorează cât o sticlcă de whisky. Însă, în ciuda tuturor lipsurilor, toată lumea este bine dispusă: nimeni nu a fost ucis sau rănit astăzi, vântul a scăzut şi nici nu mai ninge.
Ucrainenii, care sunt fermieri în suflet, îşi iubesc animalele. Trei mogâldeţe îmblănite, care seamănă cu nişte corcituri de labrador, se joacă prin zăpadă şi înveselesc trupele. Această activitate stimulează poveşti de război, de câştig şi pierdere, de eroi aminţiţi şi de eşecuri care sunt amuzante doar în amintire.
Inamicul e acolo
La nivelul ochilor nu se vede nimic pe acest „câmp de luptă“. Personajele negative ar trebui să fie în spatele unei linii de copaci, însă, dacă nu deschid focul, n-ai şti că sunt acolo. Inginerii lui Bereza s-au adunat la un loc şi îşi pun la cale tacticile. Au câteva drone făcute acasă, nimic sofisticat, pe care le trimit pentru mine, ca să pot vedea că inamicul e acolo.
Da, acesta e un inamic real, chiar peste drum, şi nu doar o mână de localnici. Inamicul este organizat, este comandat de profesionişti, are infanterie mecanizată, are armură, artilerie şi un sistem antiaerian care nu poate fi învins. Are sisteme de ascultare şi drone moderne.
Muniţie în depozitele NATO, nu la ucraineni
Ucrainenilor chiar le plac artileriile din era sovietică 2S-1 Gvozdika, de 122 de milimetri. Pentru că nu au rachete anti-tanc cu rază lungă eficiente, capabile să penetreze armura rusă, au folosit SP-122 la foc direct care a reuşit să arunce în aer tureta unui T-7.
Din nefericire, din cauză că 2S-1 nu este armat ca un tanc şi nu are armură de protecţie reactivă, au pierdut multe.
Dup[ fostul Pact de la Varşovia, au rămas cel puţin 400 de 2S-1, în stoc, în Polonia, Slovenia, Bulgaria. Ucrainenii nu mai au nici muniţie de 152 milimetri, howitzer, de când fabrica a fost ocupată în Lugansk. Dar există, la fel, stocuri masive în depozitele NATO din estul Europei.
Să sperăm că unii strategi de la NATO vor avea ideea unui schimb: să ofere Poloniei muniţie occidentală, de 155 de milimetri, astfel moderizând şi standardizţnd sistemele lor, în schimbul transferării echipamentului sovietic către Ucraina. Un câştig pentru toţi la un cost mic.
Aceasta este cea de-a şaptea călătorie a mea pe front şi, prima dată, m-am dus înarmat. Însă mediul se schimbă. Când am fost în Dnepropetrovsk, pentru prima dată în aprilie 2014, nu vedeai civili înarmaţi. Acum toată lumea are armă. Poate e doar lumea cu care sunt eu, dar în sud, societatea s-a înarmat. De fiecare dată când ies din camera mea sau intru într-un vehicul, cineva îmi înmânează o armă. Selecţia este nesfârşită:
— pistol Makarov 9mm;
— pistol cu 20 de cartuşe, automat Stechkin APS 9mm;
— AK-47 7.62x39;
— AKS, versiunea aeriană a 47;
— AK-74 5.45x39;
— AK-74 cu lansator de grenade;
— AKS-74U, cu ţeavă scurtă;
— mitralieră RPK 7.62x54;
— mitralieră PK 7.62x54.
Cu unele am tras, pe altele nu le-am văzut niciodată în viaţa mea.
Ucrainenii se folosesc de vechile depozite. Poate că Batalioanele de Voluntari ale Ministerului de Interne sunt destul de nesemnificative, însă cutiile de muniţie au date destul de vechi. Încărcătoarele arată vechi. Multe dintre modelele de arme au ieşit din uzul armatei ruseşti în urmă cu 30 de ani. Şi nu prea funcţionează.
Lumina scade, ziua se sfârşeşte şi mai avem multe de văzut. O altă cină târzie cu localnicii care sunt mândri că-şi pot îndesa oaspetele ca pe un curcan de Ziua Recunoştinţei. Multă băutură, multe urări. Ultima oferită de colonelul Bereza, într-o engleză stricată: „Iubeeesc America“.
Prin aburii votcii, am o revelaţie: aceşti oameni nu vor să fie ca noi, sunt ca noi.
Dacă există ceva numit „valori occidentale“, în spatele narcisismului, consumerismului şi partizanatului, acest lucru este adevărata primă linie a războiului cultural al acestui secol. Este fraza sângerândă: „Liberté, Egalité, Fraternité ou la mort.“
Phillip Karber
Se încarcă comentariile...
