Cum s-a ”evaporat” marea industrie a Zalăului: de la privatizări dubioase la problemele aduse de economia de piaţă
0
Marile fabrici construite la Zalău în perioada comunistă au început să clacheze, rând pe rând, imediat după Revoluţie. Vinovaţii sunt căutaţi şi astăzi.
Având industrii înfiinţate forţat la Zalău de comunişti, fără nicio legătură cu specificul sau potenţialul local (spre exemplu, Fabrica de anvelope, care se baza pe importul de cauciuc adus pe mare, în condiţiile în care Zalău se află la 800 de kilometri de port), era oarecum de aşteptat ca, odată cu economia de piaţă, fabricile să nu mai facă faţă concurenţei. Au constribuit, însă, la acest declin al industriei zălăuane şi privatizările făcute după ureche sau după interese, în favoarea unor persoane care nu au urmărit niciodată funcţionalizarea acestor fabrici.
Armătura, de la 7.200 de angajaţi, la 300
Chiar dacă încă mai funcţionează, cel mai acut declin l-a resimţit Intreprinderea de Armături Industriale din Fontă şi Oţel (”Armătura”), care avea, în 1990, aproximativ 7.200 de angajaţi. Înfiinţată în anul 1969, fabrica era specializată în proiectarea, fabricarea şi comercializarea unei game largi de armături industriale din fontă şi oţel şi de supape de siguranţă cu arc. Comenzile veneau din tot spaţiul CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), creat la iniţiativa URSS în 1949 ca organizaţie economică a statelor comuniste europene pentru a constitui un echivalent al Comunităţii Economice Europene, cu misiunea de a stimula comerţul dintre ţările din blocul comunist. Odată cu dispariţia CAER, s-au cam rărit şi comenzile pentru armăturile industriale de la Zalău, astfel că din 1991 a început, treptat, declinul. S-a început cu plecările pe cale naturală, prin pensionare. Primele restructurări masive de personal au venit în 1997 şi în 1998, când au fost daţi afară, o dată, 1.100 de oameni, iar în altă etapă, 1.500.
Disponbilizările au continuat şi după aceea, direct proporţional cu scăderea comenzilor, astfel că, în 2004, când fabrica a fost preluată de Rompetrol, ea mai avea doar 1.250 de angajaţi. Cum nu a fost vorba, atunci, de o privatizare propriu-zisă, ci de o lichidare voluntară urmată de vânzare de active către Rompetrol, companie deţinută la acea vreme de Dinu Patriciu, lichidarea a impus disponibilizarea tuturor angajaţilor. O parte dintre ei au fost reangajaţi, ulterior, în fabrică, devenită acum Rominserv Valves IAIFO. Numărul maxim de angajaţi la care s-a ajuns după preluarea fabricii de către Rompetrol nu a fost, însă, niciodată, mai mare de 600.
Pe lângă dispariţia pieţei asigurate de CAER, Armătura a fost afectată şi de actuala criză economică. "În 2009, când ne-a lovit criza, ca să ne salvăm locurile de muncă, am acceptat, la înţelegere cu conducerea, să lucrăm timp de mai multe luni doar patru zile pe săptămână, ceea ce însemna o reducere cu 20 la sută a salariului. Alternativa era să fie daţi afară alţi oameni", rememorează liderul sindical Vasile Pop.
Acum, în fabrica de la Zalău mai lucrează 360 de persoane. Din trei secţii de turnătorie, câte funcţionau pe vremuri, acum mai merge doar una. Mai merg şi două secţii de prelucrare şi un atelier de forje. Adică aproximativ un sfert din ceea ce era, cândva, una dintre cele mai mari fabrici de armături din România. Iar lucrurile sunt acum tot mai incerte, dat fiind anunţul actualului proprietar al fabricii potrivit căruia intenţionează să vândă facilitatea.
Cuprom, cândva cel mai mare producător de conductori de cupru din ţară
Un alt pilon al industriei sălăjene a fost Fabrica de ”Emailaţi”, cunoscută acum ca şi Cuprom. Până la Revoluţie, a avut aproape 3.000 de angajaţi şi era cea mai amre fabrică de conductori emailaţi de cupru din ţară, iar cererea era, oricum, peste capacitatea de producţie. A venit, însă, democraţia post-decembristă şi, odată cu ea, moda privatizărilor, care a îndreptat fabrica spre faliment.
Florin Condea Roman, fost director comercial în cadrul fabricii, spune că fiecare dintre proprietarii care s-au perindat pe la Elcond/Cuprom de la privatizarea sa de către Fondul Proprietăţii de Stat a bătut câte un cui în „sicriul” fabricii. Declinul a început cu indienii de la Allied Deals, o firmă din Marea Britanie ce a cumpărat 51 la sută din acţiunile fabricii de la Autoritatea pentru Privatizare (APAPS) în 1999, pentru ca în scurt timp, printr-o majorare de capital, să ajungă la 94 la sută. Când în 2002 firma din Anglia, transformată între timp în RBG Resources, a început să aibă probleme financiare, pe fir a intrat un lichidator din Olanda, care a vândut Elcondul unei asocieri de firme cu sediul în Cipru. Noii proprietari au ales o firmă din Bucureşti, Nordexon Manufacturing SRL, pentru a le administra afacerile din România – adică fabrica din Zalău şi uzina „Phoenix” din Baia Mare. Printre acţionarii firmei din Bucureşti se numără şi cunoscutul om de afaceri Horea Şchiopu Simu, fost director de bancă şi actual milionar în euro, care ar fi coordonat, spun acţionarii, dispariţia Elcondului şi prăbuşirea producţiei de cupru de la Zalău.
Mai exact, administratorii desemnaţi de proprietari –firma din Bucureşti condusă de Simu – au înfiinţat o nouă firmă, numită SC Cuprom SA, cu sediul în capitală. După cum se arată în plângerea penală adresată de acţionari Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj, prin „inginerii” economice Elcondul a ajuns să fie dator vândut noului Cuprom, astfel încât în 2004 toate activele Elcondului au fost transferate Cupromului, în contul acelei datorii despre care acţionarii spun că nu a existat niciodată.
În tot acest timp, peste 90 la sută dintre angajaţii societăţii au fost disponibilizaţi iar secţiile închise rând pe rând. De la aproximativ 2.200 de angajaţi, cât avea fabrica în vremurile ei bune, când era una dintre cele mai mari fabrici de profil din ţară şi unul dintre principalii stâlpi ai economiei judeţului, ea funcţionează acum, la cote de avarie, cu puţin peste 80 de lucrători. Dintre toate secţiile fabricii, una singura nu a fost încă oprită – cea de trefilare.
Florin Condea Roman şi alţi foşti angajaţi ai fabricii au încercat ani la rând, prin instanţe, să-i facă să plătească pe cei care au îngropat Cupromul. La un moment dat, în 2012, lucrurile păreau să se îndrepte în această direcţie, după ce magistraţii Tribunalului Sălaj au decis să trimită cauza către DNA Cluj. Nu s-a întâmplat nimic, procurorii decizând să nu înceapă urmărirea penală. Acum, soarta fabricii este la mâna creditorilor, care au decis încă din 2013 să închidă fabrica. Doar o contestaţie a unuia dintre creditori - Alabastra Mining (o firmă înregistrată în Cipru) - a făcut ca falimentul să nu fie, încă, declarat.
Sunt doar două dintre fabricile cu declin spectaculos din Zalău. Alte fabrici s-au închis de tot imediat după revoluţie. Este cazul, spre exemplu, al Fabricii de mobilă ”Stejarul”, închisă, paradoxal, imediat după retehnologizare, sau al Filaturii de bumbac şi a Integratei de in şi cânepă, aceasta din urmă valorificând eficient potenţialul agricol al zonei.
Citeşte şi Ce-am fost şi ce-am ajuns. Zalăul, după 25 de ani de economie de piaţă şi democraţie
Se încarcă comentariile...
