Ce sunt tulburările specifice de învăţare la copii. Primele semne care ar trebui să-i îngrijoreze pe părinţi

Tulburările de învăţare sunt probleme care apar la citire, scriere sau calcul matematic. Ele pot fi înnăscute (în majoritatea cazurilor) sau dobândite în urma unui traumatism cranian. Aceste tulburări au şi un substrat neurologic, în sensul că există mici nereguli în zonele creierului responsabile de procesarea limbajului.

Pornind de la ideea că oricare copil poate comunica şi, dacă dacă este sprijinit, comunicarea sa devine tot mai corectă şi mai eficientă, Centrul Judeţean de Resurse şi Asistenţă Educaţională Vaslui a realizat un ghid cu informaţii de bază în ceea ce priveşte o problematică mai puţin cunoscută de către părinţi dar suficient de uzată de către specialişti: TSI- tulburările specifice de învăţare.  În ciuda studiilor realizate, în prezent nu se cunosc în întregime cauzele acestor tulburări, pentru că sunt departe de a fi simple şi uşor de investigat.

Ghidul realizat de CJRAE Vaslui reprezintă un instrument util în informarea părinţilor a ceea ce înseamnă aceste tulburări de învăţare dar conţine şi o serie de fişe de lucru pentru toţi copiii care doresc să-şi exerseze abilităţile de scris-citit. Redăm mai jos, concluziile prezentate de specialiştii care au lucrat la întocmirea ghidului:

Ce sunt tulburările specifice de învăţare?

Sclipitori şi creativi, copiii cu tulburări de învăţare, precizează specialiştii CJRAE Vaslui, par a nu da nimic de bănuit în primii ani de viaţă. Atenţia scăzută, slaba capacitate de concentrare şi de a urma instrucţiuni sau lipsa de răbdare sunt scuzate sub pretextul lenei, vârstei sau al răsfăţului. Tulburările specifice de învăţare reprezintă un grup de deficienţe caracterizate prin dezvoltarea inadecvată a capacităţii de însuşire a anumitor abilităţi academice. Tulburările specifice de învăţare se împart în trei categorii: dislexia, disgrafia şi discalculia.
Dislexia este  tulburarea în care copilul prezintă dificultăţi mari de achiziţie a abilităţilor de citire.

Disgrafia este inabilitatea de a scrie fără erori ortografice, mult mai multe decât media celor pe care le face un copil în clasele primare. Greşelile implică dublarea consoanelor, ordinea incorectă a literelor în cuvânt, despărţirea cuvântului acolo unde nu e cazul. Scrisul de mână este deseori neinteligibil, iar şirul ideilor aşternute pe hârtie este incoerent. Disortografia poate fi inclusă sub umbrela mai largă a disgrafiei.

Discalculia este dificultatea de a învăţa sau a înţelege aritmetica. Copiii afectaţi au probleme în a înţelege cantităţile numerice, procedurile sau conceptele matematice. Un copil poate fi diagnosticat ca având discalculie abia în clasa a III- a după ce a parcurs învăţarea tuturor operaţiilor de bază şi a avut suficient timp pentru exersarea şi automatizarea acestora. Copiii cu forme uşoare de discalculie pot trece neobservaţi până prin clasa a IV a , când aşteptările privind capacitatea de raţionament matematic întrec performanţa lor. Discalculia apare foarte rar ca tulburare singulară, ea fiind asociată de cele mai multe ori cu dislexo/disgrafie sau cu ADHD completând tabloul clinic al altor afecţiuni neurologice.

Ce NU este discalculie –nu este considerat cu discalculie un copil care are un nivel de inteligenţă scăzut, care nu a fost stimulat adecvat, care are alte afecţiuni medicale, tulburări psihiatrice, care este afectat de mediul familial sau socio-cultural unde modelele pozitive lipsesc.

Când este cazul să intervenim? (depistare, disgnostic, remediere)

Se impune o evaluare dacă observaţi la copil următoarele caracteristici:

• Atenţie deficitară (îi vine greu să asculte şi nu reuşeşte să îşi aducă aminte sau să reproducă cele auzite).
• Impulsivitate, reacţii neadecvate raportate la context.
• Vorbire întârziată sau imatură (îî vine greu să pronunţe sunete, stâlceşte cuvintele).
• Performanţă care variază de la o zi la alta (învaţă un lucru pe care se pare că îl reţine, iar a doua zi nu mai ştie nimic din ceea ce a învăţat anterior).
• Capacitate de procesare secvenţială inferioară vârstei cronologice.
• Dificultăţi în a urma instrucţiuni.
• Adaptare dificilă la contexte noi.
• Probleme de coordonare motorie, probleme de coordonare ochi-mână, încurcă frecvent stânga cu dreapta şi nu poate să citescă ceasul
• Inabilitatea de a discrimina între litere, sunete sau numere (citeşte lent şi oboseşte repede, inversează literele atunci când scrie, le amestecă în interiorul cuvântului, scrie cu greşeli, omisiuni, repetiţii, face cu greu transcrieri)
• Este dezorganizat, îşi face lecţiile cu pauze dese.

Depistarea este indispensabilă cât de timpuriu posibil. Este recomandabilă încă din grădiniţă, pentru a putea observa semnele predictive ale riscului de dificultăţi ce vor apărea în momentul adevăratului ”contact”cu învăţarea limbajului scris (în primele clase). Este important să fie supravegheaţi şi în anii următori, pentru a evita instalarea în eşec. Fiecare dislexic este diferit, cu simptome diferite şi trebuie susţinut să se dezvolte într-un mod personalizat. Depistarea, examinarea copiilor care prezintă simptome privind predispoziţia spre dislexie sau tulburarea lexico-grafică intră în aria competenţei logopezilor. Este important de asemenea ca depistarea să nu fie ”delegată” în exclusivitate şcolii. Dimpotrivă, este necesară o asociere a vigilenţei părinţilor, anturajului, medicului de familie, la care trebuie să se apeleze pentru consulturi repetate, şi a profesorilor. Din acest motiv este esenţială realizarea unei informări de bază.

Copiii care suferă de tulburări de învăţare sunt dezavantajaţi în şcoală deoarece învăţământul tradiţional nu se potriveşte cu capacităţile lor, cu modul lor specific de prelucrare a informaţiei. Un climat cald, înţelegător, creat de familie şi şcoală, împreună cu o terapie şi educaţie personalizată, îi creează micului copil dislexic o bază solidă de dezvoltare, putându-se preveni, în acest mod, tulburările emoţionale şi de comportament. Un diagnostic cert de dislexo-disgrafie poate fi pus doar după ce copilul a parcurs o perioadă minimă de însuşire a scris-cititului, adică cel puţin la sfârşitul clasei I. În cazul deficienţilor mintal şi a celor cu intelect liminar, perioada se prelungeşte până la finele clasei a II-a.

În momentul în care copilul a fost evaluat ca fiind afectat de una din tulburările specifice de învăţare, el are legal dreptul la o metodologie de predare adaptată şi un instrumentar adecvat, care să compenseze şi să atenueze simptomele. Dacă intervenţia este tardivă, copilul poate dezvolta şi tulburări emoţionale: are impresia că nu este inteligent, că nu poate, că e defect şi în consecinţă, stima de sine şi încrederea în forţele proprii sunt minime. Stresul, la rândul lui, acutizează problemele. Situaţia această ar fi peste măsură de nefericită, mai ales că există unelte terapeutice care pot ameliora sau rezolva problemele, iar copilul îşi poate atinge potenţialul maxim în educaţie.

Strategii pentru învăţătorii/profesorii copiilor cu tulburări de scris-citit

• Evaluarea prin mijloace alternative (postere, proiecte artistice, exprimare non-verbală a mesajului etc.).
• Realizarea proiectelor de grup cu sarcini distincte în funcţie de abilităţile fiecărui elev, bine ţintite pentru consolidarea sentimentului de apartenenţă, integrare şi apreciere a elevului dislexic.
• Flexibilitate în modul de a lua ”notiţe” pentru studiul individual acasă (ar trebui, de exemplu, ca elevului dislexic să i se permită înregistrarea audio a informaţiilor de învăţat).
• Focalizarea pe imaginea auditivă, memoria auditivă şi pe examinare orală, atunci când există deficienţe mai mari în aria memoriei vizuale.
• Acordarea de timp suplimentar elevilor cu tulburări de scris-citit pentru rezolvarea sarcinilor şcolare, oferirea de răspunsuri orale sau rezolvarea de teste.
• Regândirea şi proiectarea modurilor de evaluare la clasă în funcţie de potenţialul elevilor cu tulburări de scris–citit.
• Abordarea unor condiţii speciale de evaluare (de exemplu, testarea într-o sală liniştită, fără factori de distragere a atenţiei).
• Distanţarea, în timp, a învăţării simbolurilor asemănătoare pentru a opri interferenţa negativă.
• Oferirea de materiale tipărite acasă copiilor cu tulburări de scris-citit, materiale care să conţină informaţii esenţiale despre un anumit proiect sau temă cerute, în aşa fel încât, copilul, chiar dacă nu şi-ar lua notiţe, să-şi poată face temele şi proiectele.

Strategii pentru părinţii copiilor cu dislexo/disgrafie

În cazul copiilor dislexici trebuie înţeles şi acceptat faptul că performanţa scăzută a copilului nu se explică prin lene, prostie, neatenţie sau lipsă de caracter. Empatia faţă de copilul dislexic presupune capacitatea de a ne pune în pielea copilului, de a rezona cu ceea ce simte şi de a înţelege acele trăiri chinuitoare prin care trece. Copilul dislexic îşi dă seama că el este diferit de ceilalţi, că nu poate face faţă cerinţelor şi rămâne în urma celorlalţi, că alţi copii, mai mici, ştiu lucruri pe care el nu le ştie. Simte că pentru el este imposibil, inaccesibil, ceea ce pentru alţii este natural.

Copiii dislexici îşi dau seama că realizările lor nu satisfac aşteptările părinţilor, pedagogilor şi nu sunt în concordanţă nici cu străduinţele proprii. Deoarece nu ştiu să scrie şi să citească bine, li se poate crea convingerea că nu pot face nimic bine, insuccesele repetate îi pot conduce la convingerea că nu se pricep la nimic. Aceşti copii se simt incapabili, nefolositori, inutili, inferiori celorlalţi. Devin din ce în ce mai pasivi, îşi pierd spiritul de iniţiativă, nu au încredere în capacităţile proprii, nu-şi mai asumă riscuri, se aşteaptă la insuccese. Aprecierea de sine devine instabilă. Învaţă cu din ce în ce mai puţină plăcere şi treptat se instalează pierderea durabilă a motivaţiei. Mulţi dintre ei reacţionează la eşecurile de învăţare prin tulburări de comportament, care deseori nu sunt înţelese de familie sau şcoală.

Singurul lucru care mă împiedică în învăţare este învăţământul.” – spunea Albert Einstein, unul dintre dislexicii renumiţi. Aceste cuvinte par a fi adevărate şi astăzi pentru cei care sunt afectaţi de dislexie. Părintele va trebui să se implice în educaţia copilului pe parcursul anilor de şcoală, devenind partenerul pedagogilor şi specialiştilor (logopezi, psihologi, kinetoterapeuţi, medici) CJRAE Vaslui

Părinţii devin îngrijoraţi, se neliniştesc din cauza evoluţiei şcolare a copilului, a realizărilor sale, a adaptării şcolare şi a viitorului. În aceste familii, învăţatul prelungit până seara târziu devine obişnuinţă. Copilul trebuie să înveţe peste puteri pentru a corespunde aşteptărilor şcolare, dar în ciuda exersărilor nenumărate, în majoritatea cazurilor realizările nu sunt cele aşteptate. De multe ori copilul inventează orice altceva ca să amâne pregătirea lecţiilor. Tensiunea permanentizată datorată învăţatului de acasă îşi pune amprenta şi pe relaţia părinte – copil.

Dacă se ocupă altcineva de procesul corepetării, părintele poate să rămână părinte, oferind sprijin emoţional copilului şi nu se schimbă în învăţător sau profesor în ochii copilului. Copilul trebuie ajutat să devină un adult echilibrat, cu forţă de viaţă, integrat în societate, o persoană capabilă să-şi accepte problemele sale cauzate de dislexie. Trebuie găsite şi dezvoltate capacităţile forte ale copilului, ca să se simtă valoros în ciuda greutăţilor şcolare.

Creşterea stimei de sine a copilului poate fi asigurată prin aprecierea acelor rezultate mici sau mari pe care le are la învăţare şi prin diverse activităţi: sport, muzică, arte, hobbyuri, munca voluntară, etc.Relaţiile umane sunt foarte importante. Grupurile de sprijin pentru părinţi, consilierea parentală pot ajuta părinţii în acest drum greu şi lung. Cunoaşterea unor adulţi dislexici redă speranţa părinţilor.

Relaţionarea cu un logoped, psiholog sau un pedagog empatic poate oferi sprijin real, împărţirea responsabilităţilor şi ajutor în prelucrarea situaţiilor de criză. Colaborând cu logopedul, părintele poate să se implice şi în procesul de dezvoltare al copilului, cu ajutorul diferitelor exerciţii sau jocuri logopedice.