Timişoara, mereu altfel: cum au îndulcit Comtimul şi comerţul cu sârbii umilinţele vieţii sub comunism

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Fost magazin de pâine din zona Traian. FOTO: Vali Silaghi
Fost magazin de pâine din zona Traian. FOTO: Vali Silaghi

Ca şi restul ţării, timişorenii au suferit şi ei aceleaşi umiliniţe ale regimului, de la cozile la pâine până la mâncarea raţionalizată şi oprirea repetată a curentului electric sau a căldurii.

Timişorenii născuţi până în 1980 îşi amintesc şi acum perioadele în care, timp de două ore pe zi, în fiecare seară, se opreau în acelaşi timp curentul, căldura şi apa caldă. Era vremea în care temel se făceau la lumina lumânărilor, „Europa Liberă” se asculta, încet, la micul radio cu baterii şi, dacă era iarnă, întreaga familie se cuibărea sub pături, aşteptând revenirea la viaţă a caloriferelor. Motivul acestor întreruperi era păstrarea resurselor pentru fabrici şi uzine care, deşi majoritatea populaţiei lua pâine pe cartelă, exportau masiv în ţările „prietene”.

Coadă la pâine, lapte, carne şi... bere

Cozile pentru pâine, lapte şi carne erau o privelişte obişnuită în fiecare zi, iar avantajul de a cunoaşte pe cineva la alimentară, aprozar sau măcelărie era de nepreţuit. „În Timişoara nu absenţa pâinii deranja, ci obligaţia de a sta la coadă. Nu lipsa cărnii, ci faptul că trebuia să te dai bine pe lângă măcelar. Aceste probleme morale deranjau mai mult decât lipsurile în sine”, şi-a amintit Daniel Vighi, scriitorul care a trăit aproape 15 ani în Timişoara comunistă.

La fel de umilitor, cel puţin în raport cu vremurile pe care le trăim acum, era faptul că înaintea sărbătorilor importante, bărbaţii erau nevoiţi să stea zile întregi la coadă pentru a se aproviziona cu bere. Chiar şi după ore şi ore petrecute aşteptând, „raţia” era de 10 sticle pentru fiecare persoană.

„Fenomenul” Comtim

Înainte de „explozia” Comtim, se stătea ore în şir la coadă pentru un kilogram de carne pe care aveai mari şanse să nu-l mai prinzi, pentru că aprovizionarea magaznielor nu era foarte abundentă. Mai degrabă aveai şanse să găseşti oase, bune pentru o ciorbă, sau „adidaşi de porc” din care, pe lângă ciorbă, puteai face şi răcituri.

Societatea „Comtim” a fost înfiinţată în 1967 şi, în anii următori, şi-a făcut un renume drept cel mai mare producător industrial de carne de porc din România şi, ulterior, cel mai mare combinat de prelucrare a cărnii de porc din sud-estul Europei. Ca idee despre amploarea „fenomenului Comtim”, la momentul revoluţiei din 1989 aici lucrau nu mai puţin de 15.000 de oameni.

În anii ’80, procurarea cărnii nu a mai fost o problem pentru majoritatea bănăţenilor, pe principiul “dacă nu cunosc eu pe cineva la Comtim, atunci cunoşti tu”. Angajaţii gigantului industrial primeau ca bonusuri (sau uneori sustrăgeau) carne şi mezeluri care „circulau” în tot vestul ţării. Pe lângă Comtim, mai erau şi alte surse de obţinere a unor produse care să găseau mai greu în magazine, cum ar fi carnea de pui de la Avicola.

Blugi şi dulciuri de la sârbi

În fosta Iugoslavie, unde Broz Tito a impus un regim radical diferit faţă de cel al soţilor Ceauşescu, oamenii se bucurau de o mult mai mare libertate decât românii, din toate punctele de vedere. Iar bănăţenii, cu antenele de pe blocuri, acele antene pe care Nicolae Ceauşescu le vroia distruse, vedeau la televizoarele Diamant ce fel de viaţă duc sârbii. „Cea mai mare umilinţă era raportul cu lumea liberă, pentru că îi vedeam pe sârbi cum trăiesc, ştiam că se poate şi atlfel. Era o umilinţă etică. Timişoara n-a avut revendicări economice, Revoluţia a fost despre libertate. În Timişoara trăia o masă mare de oameni care aveau în cap plecarea dincolo. Mulţi dintre ei îşi despuseseră actele de plecare, fuseseră daţi afară din partid pentru că erau oameni care vorbeau foarte liber”, a povestit Daniel Vighi.

Contactul cu sârbii nu se rezuma doar la emisiunile de pe RT Beograd, Treci Kanal sau Novi Sad, pentru că în Banat exista un înfloritor comerţ transfrontalier, cu acceptul tacit al autorităţilor. Zeci de autoturisme şi autobuze veneau, în fiecare wekend, din Serbia în România pentru a vinde produse la care românii nu aveau acces, începând de la blugi şi ciocolată fină, ţigări străine sau cafea, până la casete cu muzică sau chiar discuri de vinil.

Activităţile comerciale româno-sârbe se desfăşurau, în principal, în Piaţa Ocska, în nord-vestul Timişoarei, la ieşirea din oraş prin Mehala. În plus, câteva maşini mai opreau şi în spatele magazinului Bega şi, de multe ori, se întâmpla ca timişorenii să facă afaceri cu sârbii direct pe geamul autocarului cu care aceştia veneau sau plecau din Banat.

Conserve, parizer şi benzină

Rafturile alimentarelor din cartierele Timişoarei erau, paote, de multe ori goale, însă nu duceau lipsă niciodată de conserve, de la tocană de legume până la fasole cu costiţă, compoturi sau pateuri. Cea mai ieftină „gustare”, era parizerul cu pâine, parizerul fiind ieftin şi bun la gust, în timp ce pâinea se putea cumpăra atât la sfert, cât şi la jumătate.

Şi benzina se dădea cu porţia, pentru cei care ajunseseră la rând să cumpere o Dacie. Primeai în jur de 15 litri de benzină, după o zi întreagă de stat la coadă, iar dacă aveai de gând să faci un drum mai lung, acesta trebuia plănuit cu mare grijă cu mult timp în avans.

„Aici nu s-a făcut Revoluţie pentru nivelul de trai, reacţia din ’89 a fost provocată de absenţa libertăţii de plimbare, de vorbă. S-a văzut cine s-a ridicat pentru lipsurile materiale atunci când a apărut Proclamaţia de la Timişoara, pe mulţi nu i-a mai interesat, au venit multe ajutoare atunci, le era bine”, a mai spus scriitorul Daniel Vighi.

Timişoara



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite