Interviu Margit Şerban, şeful Centrului de Transplant Medular Timişoara: „Locul nostru e aici, nu în străinătate”

Doctorul Margit Şerban spune că nu şi-a dorit niciodată să emigreze

A convins străinii să construiască şi să doteze un spital cum puţine mai există în România. A dat speranţă unor copii pe care aici nu îi mai putea ajuta nimeni. Ştie ce înseamnă drama unei mame şi tocmai de aceea şi-a dedicat viaţa unei bătălii cumplite, pe care o câştigă cu fiecare destin salvat.

Doctorul Margit Şerban a realizat primul transplant medular la un copil, primul transplant cu celule stem din sângele ombilical al fratelui donator şi primul transplant cu celule stem cu donator neînrudit din România.

În toate bătăliile duse, nimic nu pare să vă oprească. Cum se păstrează flacăra aceasta aprinsă în dvs. şi în echipa dvs.?

Eu cred că trebuie să fie un factor genetic. Faptul că  dintotdeauna am fost un copil ambiţios. Apoi, este vorba de un factor de înţelegere a vieţii. A faptului că viaţa este finită, nu suntem mai fericiţi dacă suntem mai bogaţi material. Unii adună bani, case, maşini şi socotesc că au reuşit, alţii adună altceva ca şi succese. O dată i-am spus profesorului Ţurcanu : „Dar de ce ne străduim să facem lucrări ştiinţifice, congrese, că nu avem cu ce, ce facem noi nu reprezintă nicio noutate, e o muncă zadarnică”. Şi atunci, profesorul mi-a spus: „Tovarăşa doctor, dacă abdicăm şi de la asta, atunci se duce tot mediul nostru academic, toată ştiinţa noastră. Nu avem voie să abdicăm”. Aşa zic şi eu, că nu trebuie să abdicăm. Lucrul acesta probabil reuşesc să-l transmit şi colectivului meu.

Medicii şi asistentele pleacă în număr tot mai mare în străinătate. Cum s-a făcut simţit acest fenomen în cadrul colectivului dvs.?

Am avut colaborări prin care am trimis oameni din colectivul meu la pregătire în străinătate, în spaţiul german, dar şi în SUA sau Franţa. S-au întors şi mi-au spus „Noi de fapt plecăm, am găsit alt loc de muncă”. Una e când pleacă absolvenţii, lucru care oricum e grav, pentru că ţara a investit în ei. Altceva e când pleacă specialiştii. În cazul lor, la cei 12 ani de şcoală, se adaugă şase de facultate, cinci de rezidenţiat şi mai urmează 2-3 ani de transplant. O treime din viaţă de pregătire. Trei mi-au plecat, doi la Lyon, unul in Marsillia. Când mi-au spus că pleacă, am fost extraordinar de tristă. Îmi venea să las tot.

Dar nu aţi lăsat.

M-am gândit la primul Congres Naţional de Transplantologie, în care s-a vorbit despre profesorul Drăgan, cel care a introdus transplantul renal în România şi care nemaiavând echipă, nu a putut să continue. A fost uşor batjocorit la congres, spunându-se că nu mai contează cine a făcut primul transplant, dacă nu a putut să-şi continue munca. Mi-am zis atunci că asemenea lucruri se vor spune şi despre noi, că degeaba am pornit ceva, dacă am sistat apoi tot şi că nu am încotro decât să merg înainte.