Hristos a Înviat! Ortodocşii, catolicii şi protestanţii au sărbătorit din nou împreună Paştele. Următoarea ocazie va fi de abia peste opt ani

Mitropolitul Banatului, Ioan Selejan, s-a adresat credincioşilor ortodocşi, în timp ce episcopul Martin Roos a transmis mesajul pentru romano-catolicii din Timişoara.

Bisericile din Timişoara au fost pline sâmbătă seara, la Slujbele de Înviere, fie că vorbim de ortodocşi, catolici sau protestanţi (reformaţii, lutheranii). Ultima dată când ortodocşii şi catolicii au sărbătorit împreună Paştele a fost în 2014, iar următoarea ocazie va fi de abia peste opt ani, în 2025.

Şi în acest an, Lumina Sfântă de la Catedrala Mitropolitană a provenit de la Biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim, adusă în România cu un avion special. Mitropolitul Ioan Selejan a condus slujba din Catedrala Ortodoxă, iar episcopul Martin Roos în Domul Romano-Catolic din Piaţa Unirii, slujbă ţinută în trei limbi: română, maghiară şi germană. 

Ioan Selejan, arhiepiscopul ortodox al Timişoarei şi mitropolit al Banatului, a transmis obişnuita pastorală cu ocazia sărbătorilor de Paşte.   

„Iubiţi credincioşi,

Să mulţumim lui Dumnezeu Care ne-a învrednicit să preamărim azi biruinţa Fiului Său, Domnul nostru Iisus Hristos, asupra morţii. Ne-a primit şi pe noi ca, prin credinţă, să devenim mărturisitori ai Învierii. Prin salutul pascal: „Hristos a înviat!”, fiecare devenim un mărturisitor al celui mai important act din univers după creaţie. Hristos ne-a cuprins şi pe noi în acest act al Învierii, pentru că El a biruit şi moartea noastră.

Mormântul găsit gol de femeile mironosiţe ne arată cum vor fi şi mormintele noastre la Învierea cea de obşte. Şi în mormintele noastre ne vor rămâne doar giulgiurile, arătând că nimic nu vom lua cu noi din această lume. Aici suntem înveliţi în giulgiu, iar în Împărăţia lui Dumnezeu vom fi îmbrăcaţi în lumină. Lumina este veşmântul veşniciei noastre.

Oamenii de ştiinţă spun că lumina este singura constantă din univers, însă Hristos zice: „Eu sunt lumina lumii” (Ioan 8, 12).

Giulgiurile lui Hristos au rămas zăcând în Mormânt, arătând că n-a venit în lume să ia cu El un giulgiu, ci a venit să ridice păcatul întregii lumi.
 

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Coloseni, îi îndeamnă pe aceştia ca, odată înviaţi cu Hristos, să umble după lucrurile cele de sus (cf. Coloseni 3, 1). Adică să căutăm să dobândim Împăraţia cea de Sus şi să nu căutăm să dobândim această lume a giulgiurilor zăcând. Să lăsăm păcatul şi mormântul şi să schimbăm ordinea căutărilor noastre: cele spirituale, iar nu cele materiale. Să alegem între pământ şi Cer, între mormânt şi Rai, între moarte şi viaţă.

Iubiţilor, înapoi în viitor, înapoi la lumina lui Hristos Cel Înviat!

Omul face primul pas spre Înviere prin Taina Botezului. Pruncul botezat este un înviat de către Hristos, împreună cu El şi întru El. Prin Botez suntem părtaşi morţii şi Învierii lui Hristos. Ni se arată astfel sensul cel adevărat al vieţii către în Sus, către veşnicie împreună cu Înviatul Hristos.

Hristos a murit pentru noi, noi murim pentru păcat. Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola către Romani: „Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu (…). Să nu mai împărăţească păcatul în trupul vostru cel muritor (…). Păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră fiindcă nu sunteţi sub lege, ci sub har” (Romani 6, 11- 14).

Prin Înviere Hristos ne cheamă să intrăm şi noi în viaţa Sa. Învierea lui Hristos deschide uşa prin care suntem chemaţi să intrăm în viaţa cea de Sus, a lui Hristos. Învierea este uşa veşniciei noastre, prin care suntem chemaţi să trecem. Este cel mai mare pas pe care este chemat omul să-l facă în univers-din moarte la viaţa în Hristos. Hristos ne-a arătat că El este primul Care a făcut acest pas: din moarte, la dreapta Tatălui, în Cer. Învierea înseamnă responsabilitatea maximă a omului asupra vieţii sale pământeşti, căci de multe ori deznădejdea îl împinge pe om la păcat. Hristos ne îndeamnă să ducem o viaţă nouă, descoperită de El prin Evanghelie. Evanghelia este Însuşi Hristos Care a venit în lume să ne arate cum să trăim această viaţă în El şi cu El. Hristos ne spune: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede‟ (Marcu 9, 23). În ce?! În Învierea lui Hristos. Aceste cuvinte i-au întărit pe primii creştini care au mers cu atâta seninătate şi demnitate în faţa celor ce le luau viaţa cea pământească, iar ei dobândeau veşnicia întru iubirea lui Hristos.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Azi prăznuim începutul anului Învierii. De acum noi nu ne mai rezemăm viaţa şi credinţa pe-o umbră, ci pe Învierea lui Hristos. Omul se odihnea la umbra morţii, iar acum se odihneşte la umbra luminii Învierii lui Hristos.

Omul credincios rămâne în stare de veghe, în lumină, odihna lui este vederea întru slavă a Celui Care l-a salvat din moarte. Omul uscat pe dinlăuntru nu se va bucura de vederea luminii celei neînserate. Un om fără credinţa în Înviere rămâne un teritoriu al conflictului şi al păcatului. Să ne curăţim casa minţii ca să primim în ea lumina Învierii lui Hristos. Lumina este unitatea de măsură a veşniciei.

Hristos îmi arată mai întâi drumul către mine, adică spre despătimire, iar apoi îmi arată Cine este Calea, Adevărul şi Viaţa (cf. Ioan 14, 6). După regăsire Hristos ne arată Crucea de pe Golgota, ne arată drumul creştinului în această lume, drum care începe la Botez şi sfârşeşte pe culmea Golgotei. Nu-i căutaţi pe creştini pe alte cărări din lumea aceasta, ei călătoresc pe o singură cale: drumul Crucii.

Cultura îl modelează şi-l formează pe om. Cărei culturi vrem să aparţinem: culturii vieţii sau a morţii?! Cultura vieţii este de sorginte cerească. Hristos, Marele Dascăl al acestei culturi, a venit la noi să ne crească în această cultură. Cel ce aparţine acestei culturi trăieşte mereu în pridvorul veşniciei. Viaţa omului curge în eternitate.

Omul, prin păcat, a evadat din matricea creaţiei sale originare. Ar fi vrut să ia un alt chip, chipul lui Abel din mormânt. De la Abel până la Hristos omul a ştiut doar să toarne viaţă în mormânt. Chiar pe Fiul lui Dumnezeu a vrut să-L pună în acelaşi mormânt cu Abel. Ce tristă privelişte să vezi cum omul aşază Viaţa în mormânt!

Omul L-a părăsit pe Dumnezeu, I-a cerut să-l desfieze şi i-a cerut morţii să-l înfieze ea. Omul devine fiul morţii, îl ucide pe fratele său Abel şi de atunci devine un ucigaş de fraţi şi de fii.

O, ce tristă îndeletnicire! Mereu cu mâinile pline de sânge. Nu aceasta voia Dumnezeu de la noi când ne-a creat. El voia să fim floarea de busuioc în Rai. Florile de busuioc nu se hrănesc cu sânge, ci cu lacrimi de pocăinţă. Hristos a venit la noi şi ne-a chemat la Sine zicând: Veniţi la Înviere! Veniţi la Viaţă!

Dumnezeu a făcut pământul ca să fie pridvorul Raiului, pridvorul veşniciei, iar omul voia să facă din el cel mai mare cimitir din univers. Pentru unii, omul ar fi doar o floare carnivoră care are aceeaşi soartă ca firul de iarbă. Ei nu ştiu că această floare de busuioc este semănată de Sus şi poartă în ea taina veşniciei.

Omul, taină a veşniciei! Numai Cel ce l-a creat cunoaşte această taină. Eu sunt taina vieţii mele şi aş dori s-o duc, aşa cum a fost creată, la Tainicul Dumnezeu. Nu striviţi taina busuiocului semănat de Dumnezeu aici pe pământ. Omul, floarea de busuioc, devine bucuria îngerilor din Cer.

Floarea nu cântă, însă cântul fluierului se aude până în Cer. Dar dacă lemnul nu moare, nu poate deveni fluier. Aşa şi omul, dacă nu moare păcatului, nu poate intra în lumina veşniciei. Dumnezeu va sufla duh de viaţă în osemintele noastre uscate din adâncul mormântului şi vor învia şi vor intra pe poarta veşniciei. Sfinţii sunt mai cinstiţi după moarte, după ce nu mai sunt printre noi. În sfintele lor moaşte cântă harul lui Dumnezeu, iar acest cânt se aude până la marginile pământului.

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

A zidi o biserică sau o mănăstire este un semn de aşezare, de statornicie în acest pământ al strămoşilor noştri. Îngăduiţi-ne să statornicim acest neam în matca lui, în această tainică Daco- Românie.

Biserica leagă Cerul cu pământul, ea este scara pe care coboară Dumnezeu la români. Nu ne luaţi această scară, căci Dumnezeu vrea să coboare pe ea la noi şi noi să urcăm la El şi la ai noştri părinţi.

Doamne, noi îţi facem scară, Tu coboară!

Rugăciunea este chemarea pe care o face omul lui Dumnezeu să vină la el. Rugăciunea este cântul ce-L însoţeşte pe Dumnezeu atunci când coboară aici, la noi, pe pământ. Rugăciunile sunt treptele scării pe care coboară Dumnezeu. Fă-I şi tu scară lui Dumnezeu. Rugăciunea este covorul de lacrimi pe care-l aşterne omul înaintea lui Dumnezeu. Lacrima este sângele pocăinţei.

Doamne, pe icoana României sunt multe lacrimi. Astâmpără-Ţi setea şi dorul de noi gustând din lacrimile acestui neam românesc. România este plină azi de izvoare de lacrimi. Avem şi noi Iordanul nostru de lacrimi, în care, Te rugăm, Hristoase, să vii să Te botezi cu noi.

Doamne, botează-ne în iubirea Ta! Doamne, dă-ne iubire şi Îţi vom da lacrimi! Pe un Iordan de lacrimi se îndreaptă azi Biserica spre Tine, Doamne. Arată-ne lumina Învierii Tale ca să aflăm limanul unde să ancorăm corabia neamului nostru românesc.

Iubiţilor, cei din vechime au întemniţat timpul într-o clepsidră cu nisip şi au considerat că au făcut un lucru fenomenal. Însă a venit Hristos, a spart clepsidra, a scos timpul din temniţa clepsidrei şi l-a lăsat să curgă în veşnicie, iar pe om l-a pus, prin Înviere, pe aripa veşniciei. Omul ar fi vrut să rămână fiul timpului, nu al veşniciei. Sunt unii oameni azi care ar dori să-şi cumpere încă o tinereţe, însă nu doresc să-şi cumpere veşnicia. Ei încă n-au ieşit din clepsidră.

Omul care crede în Înviere îşi are rădăcinile minţii în Cer, iar nu într-o clepsidră cu nisip. Până la Înviere omul se pregătea să intre în neînceputa noapte a veşniciei. Din neînceputa noapte a veşniciei, prin Înviere, a intrat în Ziua a opta, Ziua fără de asfinţit, Ziua veşniciei. Veşnicia nu are zile sau ani, are doar un răsărit, răsăritul unei singure zile: Veşnicia.

Doamne, mă voi sui şi eu într-o zi în carul de stele, ca să călătoresc la orizontul infinit al veşniciei!

Iubiţi credincioşi,

Simţul metafizicului ne spune că timpul nu aşteaptă. Sunt unii oameni care se ţin de aripa timpului, le este frică de veşnicie, unora le este frică de a fi creştini, iar altora chiar le este frică de a fi români.

Iubite frate creştine, nu uita că eşti un mănunchi de zile pe care Dumnezeu îl răsădeşte în veşnicie. Anii nu-i poţi lăsa moştenire nimănui, ei sunt darul lui Dumnezeu pe care ţi l-a făcut Dumnezeu ţie.

Iubiţilor, lacrimile maicilor noastre au săpat văi adânci în spaţiul nostru românesc, au săpat morminte pentru eroii acestui popor, pentru fiii lor, au brăzdat munţii, au frânt Carpaţii, au făcut cărări între fraţii de peste Carpaţi. Lacrimile maicii noastre s-au prefăcut în dor. Dorul izvorăşte din lacrimă de mamă. Lacrima mamei sapă în stânca inimii o fântână- fântâna dorului de Dumnezeu şi de fiii neamului nostru românesc risipiţi azi pe toate meridianele pământului. Mama este fântâna cu lacrimi din care îşi astâmpără setea fiii neamului nostru. Dumnezeu n-a îngăduit ca iubirii şi dorului cineva să-i poată pune cătuşe. Iubirea şi dorul nu pot fi încătuşate.

Doamne, mai împrumută-mi o clipă să mai ajung încă o dată la fântâna de lacrimi a maicii mele!

Iubiţi fii duhovniceşti,

V-am scris aceste cuvinte pe care aş dori să vi le pun la inimă, în fântâna cu dor, pentru a vă fi de folos pe cărarea acestei vieţi.

Azi prăznuim Învierea Domnului şi întoarcerea lui Adam în Rai.

Doamne, ajută-ne şi nouă să ne întoarcem de pe cărările păcatului pe cărarea Raiului!

Să iertăm, să mângâiem şi să cercetăm în această zi şi mormintele goale ale sărăciei fraţilor noştri. Femeile mironosiţe au găsit Mormântul gol şi giulgiurile zăcând. Lângă noi sunt atâtea morminte goale ale sărăciei şi în ele nu zac decât giulgiurile sărăciei şi ale nepăsării noastre faţă de fraţii mai mici ai lui Hristos. Oare câţi au înţeles cuvintele Sfântului Ioan Botezătorul atunci când grăia mulţimilor despre împărţirea hainei tale cu semenul tău (cf. Luca 3, 11)?!

Bucata ta de pâine, pe care o împarţi cu semenul tău sărac, se preface în tămâia bine mirositoare. Mireasma acestei tămâi ajunge la Dumnezeu. Mângâie şi iartă -aceasta este lucrare dumnezeiască. „Să iertăm toate pentru Înviere‟ ne îndeamnă minunatele cântări pascale. Cel ce iartă poate privi în Sus, spre Cer. Şi „să zicem: Fraţilor! şi celor ce ne urăsc pe noi”. Hristos ne cheamă azi pe toţi să fim fraţi întru El. Iată o chemare la frăţie sfântă în Hristos.

Iubiţi fraţi, să iertăm azi mai mult ca oricând, frăţia noastră creştină apărându-o de dezbinare, căci Dumnezeu adună, iar cel rău dezbină.

Rog pe Bunul Dumnezeu, pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos ca acum, când a ieşit din mormântul care fusese pecetluit, să-i cerceteze cu harul Său cel sfânt pe fraţii noştri din spitale, din închisori, pe cei singuri şi nemângâiaţi şi pe cei ce stau sub cerul liber. Bucuria Maicii Domnului, a femeilor mironosiţe şi a Sfinţilor Apostoli să ajungă azi şi în familiile dumneavoastră. Păstraţi în fântâna cu dor această bucurie sfântă ca să vă fie mângâiere în zi de necaz şi de grea încercare.

Doamne, binecuvântează crestele Carpaţilor şi holdele de grâu să fie pace şi pâine în ţară!

Doamne, credem că Tu ai înviat. Înviază-ne şi pe noi!

Doamne, vom mărturisi Învierea Ta fiilor acestui neam şi vom lăsa legământ ca ei să fie mărturisitori ai Învierii Tale până la sfârşitul veacurilor.

Sfinţilor Îngeri, duceţi în Cer, înaintea lui Dumnezeu Tatăl, această veste:

Românii au mărturisit azi că Fiul Tău, Hristos a Înviat!”.

Episcopul romano-catolic al Timişoarei, Martin Roos, a transmis credincioşilor mesajul său cu ocazia Solemnităţii Învierii Domnului.

„Iubiţi fraţi şi surori în credinţa creştină,

Sfintele Paşti sunt sărbătoarea încrederii, sărbătoarea unui nou început asemănător celui pe care îl putem observa şi afară, în natură, în săptămânile acestea. Însă, aproape proverbialul ciclu neîntrerupt al morţii şi renaşterii, cântat adesea de poeţi, ar fi mult prea puţin, prea slab, pentru a putea fi viabil. Fundamentul pe care se clădeşte credinţa noastră creştină, în care este ancorată speranţa noastră, este însăşi moartea şi învierea lui Isus Cristos, mântuitorul nostru.
 

El, cel bogat, s-a făcut sărac de dragul mântuirii noastre, a luat chip omenesc şi a acceptat să fie părtaş la toate eşecurile noastre, a luat asupra sa toate păcatele şi, prin aceasta şi toate nevoile noastre; da, El însuşi s-a făcut părtaş cu noi de suferinţe şi de moarte, împăcându-ne prin acestea toate cu Dumnezeu şi cu semenii noştri, prin ispăşirea înfăptuită pe lemnul crucii. Prin rănile sale sfinte, am fost mântuiţi (cf. Is 53,5). El, a devenit pentru noi, salvatorul, mântuitorul lumii!

Din acest motiv, crucea şi mântuirea Domnului şi Mântuitorului nostru sunt centrul şi temelia credinţei noastre; acela care a murit pentru noi pe Cruce, iar apoi tot pentru noi a şi înviat din morţi, el este unul şi acelaşi, este unicul, este puterea din care trăim şi pe care creştem, în care ne încredinţăm cu viaţa noastră creştină. Aceasta este şi vestea adusă şi lăsată nouă drept moştenire de către apostoli; este profesiunea noastră de credinţă încă dintru începuturi: creştini fiind, suntem chemaţi să sărbătorim an de an moartea şi învierea lui Cristos, reafirmându-ne astfel credinţa în El.

Primii creştini îl vedeau în Isus cel Răstignit pe Mielul de ispăşire, pe acela care încărcat cu păcatele poporului lui Israel, neamul Vechiului Testament, era alungat în pustiu pentru a pieri acolo, drept sacrificiu reparatoriu al iudeilor către Dumnezeul lor. Din această postură însă, Cristos, Mielul lui Dumnezeu, nu s-a jertfit pe altarul Crucii doar pentru păcatele un singur popor, ci pentru acelea ale tuturor neamurilor şi ale tuturor oamenilor; astfel Dumnezeu a acceptat această jertfă şi la aşezat pe Cristos, la un loc de cinste, alături de sine, la dreapta sa, recunoscându-l drept Mesia, drept Unsul Domnului. Îl mărturisim deci, pe bună-dreptate pe acest Isus Cristos, ca fiind Domnul şi Mântuitorul nostru, deoarece pe el l-a confirmat Dumnezeu şi l-a primit ca jertfă pentru noi toţi.
 

Creştini fiind, suntem oamenii unui optimism adevărat, tocmai datorită cuvintelor lui Cristos: Nu vă temeţi, căci eu am biruit lumea! (Cf. In 16,33). Faptul că anul acesta putem celebra Paştele împreună cu aproape toţi aceia, care se numesc pe sine creştini, se datorează pur şi simplu calendarului. Aceasta nu trebuie însă să micşoreze bucuria noastră, fiind totuşi un semn al faptului că, dacă am dovedi mai multă înţelegere, mai multă umilinţă adevărată şi mai multă iubire frăţească vie, atunci cu siguranţă am putea serba mereu împreună cea mai mare sărbătoare creştină. Însă ceea ce azi nu este, nu înseamnă că nu se poate înfăptui mâine!

Cu încredere în puterea lui Dumnezeu, să ne dorim reciproc ca tăria şi harul său să ne însoţească în aceste zile binecuvântate ale solemnităţii Învierii: Cristos a înviat! Adevărat a înviat!