Video Sate șterse brutal de pe harta României comuniste: „Am sperat că Dumnezeu se va îndura de noi, dar n-a fost să fie”
0O mulțime de sate au dispărut brutal în comunism, după ce regimul a decis să dea altă destinație terenurilor lor. Localnicii care au trăit acolo de generații s-au văzut puși în fața faptului împlinit. În unele locuri, monumente emblematice au păstrat amintirea dispariției tulburătoare a satelor.
În anii ‘50, zeci de mii de români, mulți dintre ei cu origini germanice (șvabi), au fost strămutați forțat din regiunile de frontieră ale Banatului în Bărăgan, din dorința autorităților de a ține sub control militar ținuturile de la granița cu fosta Iugoslavie și de a îndepărta din ele pe cei considerați pericole pentru regimul comunist.
Multe dintre satele lor au fost sortite astfel desființării. A fost una dintre primele decizii brutale ale regimului comunist, dintr-un lung șir care a dus la dispariția a numeroase sate din România.
În deceniul următor, colectivizarea forțată și industrializarea au accentuat fenomenul depopulării satelor românești, ducând la dispariția altor numeroase așezări. În anii ‘70, planurile de sistematizare decretate de regimul Ceaușescu vizau dezafectarea a peste 3.000 de sate, considerate neviabile și iraționale. Fenomenul a avut un curs lent, plecarea localnicilor fiind încurajată de blocarea investițiilor în infrastructura lor și de oprirea lucrărilor de construcție și edilitare.
Dispariția brutală a satelor din România
Numeroase așezări au dispărut însă brutal, locuitorii fiind puși în fața unor acțiuni pe care nu le mai puteau împiedica.
De la începutul anilor ‘80, satul Geamăna din județul Alba a fost „înghițit” treptat de un iaz de decantare a sterilului provenit de la exploatarea minieră Roșia Poieni (cea mai mare carieră de cupru din țară). În ultimii ani, turla vechii biserici a satului, înconjurată de mâlul lacului minier, a rămas mărturie a fostei așezări din Apuseni.
Satul Câmpu lui Neag din județul Hunedoara, o așezare tradițională a momârlanilor, a fost desființat brutal la sfârșitul anilor ‘80, când autoritățile comuniste au hotărât deschiderea unei cariere de cărbune pe vatra acestuia.
„Prin noiembrie – decembrie 1987, ningea, ploua, ne-am trezit cu armata în sat. Au trimis soldații să ne anunțe să ne luăm ce avem mai de valoare în casă, țigle, materiale, mobilă și să plecăm. Cei care nu au avut posibilitatea să își ia lucrurile au trebuit să le lase în calea buldozerelor. În câteva zile nu a mai fost nicio casă”, relata Emil Manolescu, a cărui veche casă a fost demolată în 1987.
Acum, un lac minier, rămas în locul fostei cariere de cărbune, ocupă cea mai mare parte a vechiului sat din Valea Jiului.
Satele Baia Craiului, Cinciș, Cerna și cătunele din jurul lor, din Ținutul Pădurenilor, au fost înghițite de apele Lacului Cinciș din Hunedoara, la începutul anilor ‘60. La capătul lacului de acumulare, o biserică romano-catolică ruinată, veche de peste două secole și înconjurată acum de ape și de pădure, amintește de fostul sat Baia Craiului și de celelalte sate, părăsite și acoperite de ape odată cu inaugurarea lacului.
Într-o situație aparte s-a aflat satul Bezidu Nou, din județul Mureș, unde autoritățile comuniste au decis construcția unui lac de acumulare, pe care niciunul dintre cei câteva sute de locuitori ai așezării nu l-a dorit.
Deși oamenii l-au considerat inutil și au sperat până în ultima clipă că autoritățile se vor răzgândi, au trebuit, în cele din urmă, să își părăsească locuințele, sortite pieirii.
Decizia controversată care a adus sfârșitul satului
În ultimii ani ai regimului Ceaușescu, comunitatea satului Bezidu Nou, aflat la marginea orașului Sângeorgiu de Pădure și la circa 50 de kilometri de Târgu Mureș, a trecut prin momentele dramatice ale inundării așezării, veche de jumătate de mileniu. Autoritățile comuniste au plănuit amenajarea unui lac de acumulare în valea pârâului Cușmed, pe care se înșirau cele aproape 200 de case din sat, locuite în majoritate de familii maghiare, dar și de români. Localnicii s-au opus proiectului, dar fără succes.
Inițial fusese propusă construcția unui rezervor, menit să atenueze inundațiile din zonă, însă planurile au fost schimbate, iar în locul micii acumulări autoritățile comuniste au hotărât o amenajare hidrotehnică întinsă pe aproape 300 de hectare, cu baraj de pământ, cu o lungime de peste 600 de metri și o înălțime de circa 28 de metri.
„Când totul va fi gata, acumularea de la Bezid va avea multiple posibilități: va furniza energie electrică, se va constitui într-o zonă de agrement, se va extinde piscicultura, va avea un rol important în atenuarea viiturilor și va aduce o contribuție de seamă la alimentarea cu apă, prin deversare în Târnava Mică, a industriei și a orașului Târnăveni”, informa, în 1987, inginerul Paul Diana, coordonatorul lucrărilor.
Localnicii au asistat însă dezamăgiți la construcția barajului care avea să închidă valea și să le inunde așezarea. Unii s-au opus, însă fără succes.
„Văzând ei că nu ne rupem așa de ușor de pământurile unde sunt îngropați moșii și strămoșii noștri, au început să ne amenințe. «Cărați-vă de aici, că dăm drumul la apă peste voi», ziceau întruna. Am sperat că Dumnezeu se va îndura de noi, dar n-a fost să fie. Ne-au izgonit, aducând puhoaiele peste noi. Mulți au ajuns să locuiască în garsonierele din Sângeorgiu de Pădure, unde au fost mutați. Cei câțiva care am mai rămas avem măcar o bucățică de pământ, mai putem crește un animal”, își amintea un localnic.
Satul evacuat din calea apelor, pentru totdeauna
Evacuarea satului a început la mijlocul anilor ’80, iar în ultimele luni ale ultimului „cincinal” (1986 - 1990) a început inundarea acestuia. Unele familii au rămas în casele lor sperând că barajul nu va fi inaugurat vreodată. Au ajuns, își amintesc localnicii, să își ducă bunurile din casă cu bărcile. Cei plecați ultimii au primit despăgubiri derizorii: sume de până la 35.000 de lei pentru gospodăriile pierdute, jumătate din valoarea unui autoturism Dacia.
„Aici au conviețuit, în mod exemplar, romano-catolici, unitarieni, reformați, greco-catolici, ortodocși și secui sabatarieni, în bună pace, solidaritate, ajutându-se reciproc. Comunitatea aceasta religioasă a fost distrusă de cuvântul puterii, când, în 1988, s-a terminat construcția barajului, iar cu un an înaintea căderii regimului ceaușist, satul a fost inundat. Evacuarea populației a început în 1985 și a fost nevoie de nouă ani pentru ca din localitatea Bezidu Nou să devină lacul Bezidu Nou. O parte din localnici, în special cei în vârstă, au fost strămutați în Sângeorgiu de Pădure, dar foștii localnici au ajuns în 30 de localități diferite, oameni care au rămas fără tot ceea ce însemna satul natal”, arată autoritățile din Sângeorgiu de Pădure.
Până la mijlocul anilor ’90, satul a fost acoperit aproape complet de ape. Doar câteva locuințe situate pe dealuri au putut fi salvate, în timp ce biserica așezării a rămas ruinată și inaccesibilă, înconjurată de ape.
„Timp de mulți ani, din lac a ieșit doar biserica romano-catolică, vestind că aici exista cândva un sat. Comunitatea unită a fost înlocuită de vizitatori, de turiști. În primii ani după inundare, se putea intra cu barca în biserică, după care aceasta a pornit pe drumul pierzaniei. Nu doar din cauza nivelului ridicat al apei, dar și din cauza celor care au furat pietrele și țiglele. O furtună din 2009 a provocat prăbușirea acoperișului turlei, pentru ca, la 29 iunie 2014, turla bisericii să cadă de tot”, amintește Primăria orașului Sângeorgiu de Pădure.
Localnicii plâng satul
În anii ’90, un fost localnic, Sükösd Árpád, a ridicat un „zid al plângerii”, pentru a aminti povestea fostei așezări.
„Pe fundul lacului odihnește Bözödújfalu (n.r. Bezidu Nou), cei 180 de foști locuitori ai caselor sale sunt astăzi împrăștiați în toată lumea și încă îl jelesc. Călăii răi ai dictaturii l-au demolat și l-au înecat, distrugând astfel o comunitate istorică și religioasă unică, unde familii de naționalități și confesiuni diferite au trăit împreună secole la rând, respectându-se și iubindu-se unii pe alții, într-o pace exemplară. De acum înainte, rugăciunile catolicilor, unitarienilor, greco-catolicilor și sabatarienilor secui au amuțit pentru totdeauna. Fie ca acest loc să rămână simbolul păcii între religii”, a fost scris pe monument.
În anii următori, comunitatea fostului sat a înființat în apropiere de lac un parc memorial, unde vechiul sat este reconstituit simbolic prin stâlpi funerari sculptați în lemn. Din ape a fost salvat și monumentul eroilor din fostul sat Bezidu Nou. La începutul lunii august, parcul memorial devine loc de întâlnire al foștilor locuitori ai satului.
După prăbușirea turnului în 2014, comunitatea și autoritățile din Sângeorgiu de Pădure au plănuit ridicarea pe malul lacului a unei „biserici memoriale”, pentru ca numele satului să nu dispară. Lucrările la „Biserica Reîntregirii” au început în toamna anului 2018, fiind sprijinite și din donații, iar în urmă cu un an monumentul din apă, care amintește de vechea biserică romano-catolică, a fost finalizat. Când nivelul apelor scade, continuă să iasă la suprafața lacului Bezid ruine ale vechilor construcții.
Se încarcă comentariile...
