Destinul eroic al logodnicului Ecaterinei Teodoroiu. A luptat în războaiele mondiale și a murit la Oarba de Mureş

Gheorghe Mănoiu a fost logodnicul Ecaterinei Teodoroiu, una dintre cele mai puternice femei din istoria României. Acesta a luptat în cele două războaie mondiale, fiind ucis în lupta de la Oarba de Mureş.

Gheeorghe Mănoiu și Ecaterina Teodoroiu au avut un destin eroic Foto: Școala Gorjeană

Logodnicul Ecaterinei Teodoroiu are un destin la fel de eroic ca cel al eroinei de la Jiu. A luptat în ambele războaie mondiale, ajungând până la gradul de maior. A fost înmormântat în Cimitirul din Târnăveni, după ce a murit pe frontul celui de-al doilea război mondial.

Gheorghe Mănoiu s-a născut la 15 august 1895, în satul Rasova, din comuna Băleşti, în județul Gorj, în familia ţăranilor săraci Gheorghe şi Aniţa Mănoiu. A urmat cursurile şcolii primare din satul natal, apoi Şcoala Normală Craiova, astfel că a devenit dascăl. La data de 4 aprilie 1915, acesta a fost încorporat în armată şi propus pentru Şcoala de ofiţeri de rezervă.

În toamna aceluiași an, Gheorghe Mănoiu a terminat şcoala şi a fost înaintată la gradul de sublocotenent.

S-au întâlnit în spital

„Sunt mai multe momente care l-au legat pe Gheorghe Mănoiu de dragostea vieții lui, Ecaterina Teodoroiu. Astfel, în luptele din 6 noiembrie 1916 din apropiere de Filiaşi, Cătălina Toderoiu a fost rănită de un obuz la ambele picioare, fiind internată la Spitalul „Regele Ferdinand” din Iaşi. Aici îl va reîntâlni pe sublocotenentul Mănoiu, care fusese şi el rănit.

După ieşirea din covalescenţă, la începutul anului 1917, Ecaterina a fost încadrată în Regimentul 34/59 Infanterie, în calitate de comandant de pluton în Compania a 7-a, unde se afla sub comanda sublocotenentului Gheorghe Mănoiu“, arată istoricul Cornel Șomîcu în publicația Școala Gorjeană.

Gheorghe Mănoiu va participa vitejeşte la marea bătălie de la Mărăşeşti, unde a fost rănit din nou. Acesta a fost decorat cu ordinul „Crucea Comemorativă” şi înaintat la gradul de locotenent.

Scrisoarea în care Ecaterina Teodoroiu vorbește de iubitul său

Numele lui Gheorghe Mănoiu apare într-o scrisoare atribuită Ecaterinei Teodoroiu, care se află în fondul „Manuscrise“ al Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I” din Bucureşti: „Pe ziua de 18 octombrie, în urma unei surprinderi din partea inamicului şi a unei scurte lupte, am fost luată prizonieră. Puţin după aceea fiind escortată de o santinelă germană, am scos neobservată de nimeni un revolver din sân şi am împuşcat santinela şi fiind noapte, am fugit. Cu mine au mai fugit şi alţii de-ai noştri.

În timpul fugii însă inamicul a tras focuri şi două gloanţe m-au nimerit, rănindu-mă uşor în piciorul drept. Nouă zile mai pe urmă spărturi de obuz m-au rănit în coapsă. Am fost dusă la spital în Craiova, apoi evacuată la Bucureşti şi, în sfârşit, la Iaşi. Când m-am făcut bine am vrut să ies din spital şi am întrebat pe un domn sublocotenent unde este Regimentul 18 Gorj. Mi-a răspuns că e pe front. Domnia sa recomandându-se că este din Gorj, mi-am adus aminte că o cunosc pe sora domniei sale şi i-am cerut protecţie şi un sfat cum aş putea continua a face serviciu militar, totodată terminându-i convalescenţa. Domnul sublocotenent Gheorghe Mănoiu mi-a permis atunci să fac serviciu în Compania a 7-a ce comanda în Regimentul 43/59 Infanterie“.

Amintirile colonelului Jipa despre Ecaterina Teodoroiu și Gheorghe Mănoiu

Colonelul Jipa, comandantul Regimentului 43/59 Infanterie, a menţionat episodul sosirii eroinei și a menționat că Ecaterina Teodoroiu îi ținea locul la comanda plutonului lui Gheorghe Mănoiu, când aceasta prelua conanda companiei: „În ziua de 23 ianuarie 1917, Ecaterina Teodoriu terminându-şi convalescenţa în spital şi neavând în Moldova niciun cunoscut şi nicio legătură cu nimeni, şi-a adus aminte de tovarăşul său de spital şi s-a hotărât să se ducă la regimentul din care făcea el parte. De aceea, luând o sanie particulară, s-a transportat din Iaşi în comuna Dumitreşti-Gălăţei, unde era cantonat Regimentul 43/59 Infanterie. Acolo s-a prezentat domnului maior Mareş, comandantul regimentului şi i-a raportat că a venit la regiment în calitate de cercetaşă voluntară cu scopul de a îngriji de soldaţii bolnavi, printre care începuse să se declare tifosul exantematic.

Domnul comandant al regimentului a prezentat-o corpului ofiţeresc la popotă şi i-a îngăduit să se instaleze în cantonamentul Companiei a 7-a pe care o comanda sublocotenentul Mănoiu. Aici, timp de aproape o lună de zile, a îngrijit cu mult devotament de numeroşii bolnavi în Compania a 7-a, a stăruit să se facă despăduchierea lor şi chiar a gătit la bucătărie pentru soldaţi. (...) La 17 martie 1917, M.S. Regele a decorat pe eroină cu Medalia «Virtutea Militară» de aur şi i-a acordat gradul de sublocotenent onorific în Regimentul 43/59 Infanterie, plătindu-i-se solda corespunzătoare din Casa Palatului. De la această dată eroina a luat parte completă la instrucţia trupei în timpul refacerii, fiind ataşată plutonului comandat de sublocotenentul Mănoiu în Compania a 7-a iar când sublocotenentul Mănoiu lua comanda companiei, ea rămânea drept comandant de pluton”.

Ecaterina Teodoroiu cade eroic în fruntea plutonului său. A fost rănit rănită şi, în ziua de 23 august 1917, eroina de la Jiu a încetat din viată în Spitalul Militar Iaşi.

A cerut să lupte în Al Doilea Război Mondial

Între cele două războaie mondiale, Gheorghe Mănoiu s-a aflat la catedră.

În iulie 1925, locotenentul Gheorghe Mănoiu era avansat la gradul de căpitan şi mutat la Regimentul 19 infanterie Caracal.

Istoricul Gheorghe Șomîcu arată că, în perioada 1939 – 1944, Gheorghe Mănoiu a fost concentrat de mai multe ori, iar după actul de la 23 august 1944, căpitanul în rezervă Gheorghe Mănoiu a cerut să fie trimis pe front pentru a lupta ca voluntar: „Cererea i-a fost aprobată şi a fost numit comandant de companie. De aici trimite fratelui său o scrisoare în care menţiona: »Să ştii că sunt fericit pentru că am ocazia de a lupta din nou cu arma în mână împotriva cotropitorilor germani care mi-au ucis pe Ecaterina Teodoroiu, logodnica mea»“.

A murit în lupta de la Oarba de Mureș

În luptele pentru cucerirea cotei 495 de la Oarba de Mureş, căpitanul Gheorghe Mănoiu a fost rănit grav și a murit ulterior.

„Cu stomacul perforat şi plămânii ciuruiţi de gloanţe, a fost transportat la spitalul din Târnăveni, unde, cu tot efortul depus de medici, în ziua de 23 septembrie 1944, bravul erou a încetat din viaţă pe masa de operaţii. Înainte de ultima bătălie, căpitanul Gheorghe Mănoiu şi ostaşii de sub comanda sa au rostit jurământul pe care, cu 27 de ani în urmă, îl rostiseră şi luptătorii de la Mărăşeşti:„PE AICI NU SE TRECE!”. Şi luptătorii români şi-au ţinut jurământul: duşmanul a fost învins, dar cei mai mulţi dintre ei se află astăzi în Cimitiriul din Târnăveni“, a mai menționat istoricul Cornel Șomîcu.

Un cămin cultural din satul Rasova din comuna Bălești îi poartă numele pe meleagurile natale.