Bordeiul, locuinţa preferată a ţăranului român. Cum a încercat statul român, fără succes, să-l desfiinţeze

Intelectuali români deportaţi în Bărăgan

Bordeiul a reprezentat locuinţa de bază a ţăranului român din secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea.

Primele descrieri medicale ale habitatului rural provin din Ţara Românească. Potrivit istoricului, Constantin Bărbulescu, de la Universitatea „Babe-Bolyai”, de Cluj-Napoca, doctorul Constantin Caraca descrie, în anul 1830, într-o lucrare medicală, locuinţele ţăranilor:

„Locuinţele se compun dintr-o cameră mică, umilă, cu o tindă, făcută din nuele împletite, lipite pe dinafară şi pe dinăuntru cu pământ amestecat cu baligă de vacă şi acoperite cu trestie sau coceni de porumb. Mulţi locuiesc în bordee sau case săpate în pământ, iar îngrădiri de siguranţă, sau ceva arbori spre folosul sănătăţii, împodobire sau repaos, foarte rar se văd; în locul acestora se văd pe lângă case, grămezi de baligi de vite şi alte mormane de murdării. Şi dacă locuinţele lor sunt aşa, apoi cele ale vitelor sunt şi mai şi; cele mai multe grajduri sunt din gard, de multe ori lipsesc cu totul şi vitele sunt expuse totdeauna vânturilor şi ploilor, stau neîngrijite prin curţile mocirloase, adeseori lipsite iarna şi de nutreţul cuvenit”.

Cum se amenajau camerele

Doctorul C.I. Istrati vine cu un studiu mult mai elaborat şi ştiinţific cu privire la condiţiile de locuit ale ţăranilor. A constatat şi acesta că bordeiele erau cele mai răspândite, dar şi neigienice:

„Sunt judeţe întregi, şi cu deosebire Vlaca, Teleormanul şi mai ales o parte din Dolj şi tot Gorjul, unde casele consist în nişte adevărate găuri, bordeie săpate în pământ. Pentru aceasta, atunci când ele sunt făcute cu mai multă atenţiune, se sapă o groapă în adâncime de 1 până la 2 m şi pe urmă se aruncă înlăuntrul găurii paie şi coceni de porumb, şi, profitându-se de câteva zile de secetă, li se dă foc. Căldura dezvoltată de aceste substanţe în combustiune usucă pereţii şi mai mult, reduce la starea anhydrică argila din care în general este format sub-pătura aluvianului ce formează baza geologică a ţării. În urmă se acopere cu lemne, peste care se pune coceni şi paie în straturi suprapuse, adesea şi acestea acoperite cu pământ, până  ce se crede că, graţie grosimii păturii i gradului ei de inclinaţiune, apa meteorică se va putea lesne scurge în afară, fără a putea pătrunde în întrul lor. Adeseori ferestre nu sunt deloc. Atunci lumina intră pe coşul vetrei, iar de e vară pe uşă, şi în caz de a fi, ele sunt puse pe una din laturele casei între încrucişarea lemnelor ce constituie acoperişul, sau alăturea cu uşa, în uşă chiar, care dă în o intrare cu scări de pământ deschisă cu totul în afară. În genere aceste case au o singură cameră, mare, cu baza unui paralelogram; uneori mai este încă o mică cameră alături şi mai totdeauna un cotlon în unul din colţuri, un soi de grotă mică, obscură, carele joacă rolul de cămară pentru sacul cu porumb şi alimente”. 

Acelaşi autor mai afirmă că majoritatea ruralilor „locuiesc în condiţii mai rele ca Zuluşi” .

Bordeiele desfiinţate de lege

În anul 1894, Regulamentul pentru alinierea satelor şi pentru construirea locuinţelor  ţărăneşti  stabileşte „desfiinţarea tuturor bordeielor şi înlocuirea lor prin case construite după prescripţiunile regulamentului faţă”, în termen de cinci ani. Cei care nu se vor conforma  urmau să fie daţi în judecată. „Noul secol trebuia să găsească România fără stigmatul bordeielor ţărăneşti. Dacă se ajunge la procese în justiţie pentru construirea de noi bordeie după 1894, sau pentru nedesfiinţarea celor existente după 1899 nu ştim, dar bănuielile noastre sunt confirmate în 1906 de doctorul P. Cazacu, care nici el nu crede că articolul 22 din Regulament a avut «cândva şi undeva în ţara noastră» urmări legale“, precizează Constantin Bărbulescu.

Bordeiele nu au dispărut după apariţia legii şi au continuat să existe. Medicii plasau bordeiul la baza tipurilor de habitat, imediat după locuirea preistorică în peşteri şi scorburi de copaci. 

Câte bordeie existau în Ţara Românească

Recensământul din 1859 că în Muntenia existau 1.213.950 de clădiri, 3.297 de bordeie în oraşe şi 84.998 în sate. Cele mai multe bordeie, 65.369, existau în Dolj, Mehedinţi, Romanaţi, Olt şi Teleorman. „La 1892 când doctorul Iacob Felix ajunge în fruntea Direcţiei generale, el recenzează «un număr destul de mare de bordeie, aproximativ 57.000». Iar la 1897 când părăseşte directoratul lasă Regatul cu un număr de 46.915 bordeie“, arată Constantin Bărbulescu.

G.D. Scraba va întreprinde o cercetare în vederea organizării Expoziţiei Generale de la Bucureşti din 24-27 septembrie 1906 prin care se aniversau cele patru decenii de domnie ale lui Carol I, La nivelul întregii ţări (dar numai pentru mediul rural) sunt recenzate 42.907 bordeie şi 1.109.905 locuinţe de suprafaţă. Altfel spus, la 1905 din totalul locuinţelor rurale doar 3,72% îl constituie bordeie. Cele mai multe erau în Romanaţi, Dolj şi Teleorman.

Unii medici considerau că bordeiele nu sunt cele mai neigienice locuinţe. Un bordei bine ars, credea doctorul C.I. Istrati, va fi superior din punct de vedere igienic, caselor de suprafaţă din nuiele lipite cu lut. Doctorul Iacob Felix realizează o clasificare a etniilor ce compun România modernă, din punctul de vedere al insalubrităţii locuinţelor: cele mai neigienice locuinţe sunt ale lipovenilor şi tătarilor din Dobrogea , după care urmau cele ale evreilor din târguşoarele Moldovei. 

La mijlocul secolului al XX-lea, etnograful Gheorghe Focşa face o clasificare a bordeielor din Oltenia: cele din nordul regiunii sunt primitive, în timp ce cele din sud erau evoluate, astfel că cele din zona Caracal puteau avea chiar şi şase încăperi. Etnograful întâlneşte ţărani care asistaseră la construcţia primelor case de suprafaţă în satele lor şi mărturiseau că oamenii preferau să-şi facă bordeie pentru că erau practice, călduroase iarna şi răcoroase vara. 

Statistică a locuinţelor ţărăneşti

Şi locuinţele de suprafaţă din mediul rural nu erau considerate igienice de către medici. Casele erau construite din lut şi acoperite cu paie, iar cele de la munte erau făcute din lemn şi acoperite cu şindrilă. Pereţii camerelor erau dintr-o împletitură din nuiele şi se finisau dintr-un amestec de pământ cleios cu baligă de bovine. De asemenea, pereţii mai erau realizaţi dintr-o pastă de pământ argilos, care era turnată în nişte tipare.

„În 1895 doctorul Nicolae Manolescu intuise corect că între locuinţele rurale, cele mai numeroase sunt construite din nuiele împletite şi lipite cu lut: 38,6%; urmează locuinţele de lemn – 36%, şi cele de vălătuci – 13,3%. Astfel, în 1912 dintre locuinţele rurale din România 87,9% erau construite din aceste materiale şi cu aceste tehnici de construcţie. Modernizarea încă nu se observă la nivel global, cărămida situându-se pe locul patru cu 8,9%. Cum spuneam, nu toate judeţele seamănă unele cu altele iar la nivel provincial particularităţile regionale sunt sesizabile. Astfel, în Muntenia „corpurile de casă” sunt construite predominant din nuiele cu lut (62,6%), lemn (24,7%) şi cărămidă (10,8%); Oltenia pare împărăţia lemnului (72,7%), dar un loc important îl ocupă i casele din cărămidă (15,5% – cel mai mare procent provincial!) sau cele de nuiele cu lut (10,1%); în Dobrogea chirpiciul este atotstăpânitor (41,1%) urmat de vălătuci (20%) şi nuiele cu lut (14,1%). În sfârşit Moldova pare cea mai echilibrată, primele trei poziţii fiind ocupate de locuinţele de vălătuci (35,2%), urmate îndeaproape de cele de lemn (30,4%) şi de nuiele cu lut (30,2%). Dar coborând la nivelul judeţelor, mozaicul tehnicilor i materialelor de construcţie se reconfigurează uneori în structuri spectaculoase, cum ar fi judeţul Constanţa cu cele 41,1% „corpuri de clădire” rurale din piatră; contrastantul judeţ Romanaţi cu cele 37,3% case rurale de cărămidă, darş i cu cele 6.957 bordeie, cu cel mai ridicat număr de locuinţe subterane dintre judeţele României; sau judeţul Fălciu cu cele 92,8% locuinţe de vălătuci“, prezintă Constantin Bărbulescu.