Turist pe meleagurile Brâncovenilor. Incursiune în istoria Oltului mai puțin cunoscut
0Județul Olt nu este cunoscut drept o destinație turistică. Cine ajunge aici ar trebui să știe, însă, că are de văzut locuri cu istorii surprinzătoare, extrem de puțin promovate.
De pe aceste meleaguri s-au ridicat doi mari domni ai Țării Românești, Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu, în schimb numele i-a rămas legat mai mult de Nicolae Ceaușescu, și el „fiu al Oltului“.
„Fântâna secretă“, loc unic în Europa
Dacă îți începi turul din sudul județului, Corabia, orașul-port la Dunăre, îți oferă priveliști de o frumusețe de nedescris. Aici, îți vor spune muzeografii, există urme ale locuirii neîntrerupte încă din îndepărtata epocă neolitică, trecând apoi prin epoca tracă și daco-romană.
Aici a existat vechea davă a sucilor (de unde și numele cetății, Sucidava), ulterior împăratul roman Aurelian ridicând o cetate. Această cetate a fost refăcută de împăratul Constantin cel Mare, care a construit și un pod de piatră peste Dunăre, cel mai lung în epoca respectivă, de peste 2.400 de metri. Distrusă de huni, cetatea a fost refăcută pentru ultima oară de împăratul Iustinian în secolul al VI-lea, fiind distrusă definitiv la începutul secolului următor.
Ce a rămas, însă, din acea perioadă constituie un bun inestimabil, atât de puțin valorificat astăzi. Urmele cetății Sucidava sunt astăzi vizitabile, în urma implementării unui proiect de restaurare finalizat în 2017 accesul fiind și mai facil. Reprezintă, de asemenea, un obiectiv important pentru cercetători și studenți, deși cercetată de atâta amar de vreme, cetatea încă având resurse să uimească. În interiorul cetății, ascunsă în primă fază privirilor, se află „Fântâna secretă“, descoperită în 1958, care astăzi este perla orașului. A fost construită pentru a asigura apa în cetate în stare de asediu, fiind captat un izvor din exterior.
„Ea se găseşte în partea de sud a cetăţii şi captează, la o adâncime de 18 metri, unul dintre puternicele izvoare de la poalele platoului, aflat la circa 14 metri sud de zidul de incintă. A fost construită în timpul împăratului Iustinian şi a avut rolul de a asigura aprovizionarea cu apă a garnizoanei în timp de asediu“, scrie pe site-ul Centrului de Informare și Promovare Turistică Caracal.
Dacă vizitatorii veniți de departe sunt interesați și de informațiile istorice, pentru localnici mult mai mare importanță are legenda legată de „izvorul iubirii“, astfel că îndrăgostiții vin aici și-și astâmpără setea din izvorul nesecat, având credința că astfel iubirea le va fi veșnică. Se spune că și turiștii se vor îndrăgosti pentru totdeauna de Corabia, odată ce au gustat din apa izvorului ascuns.
Corabia, orașul care a început să fie construit așa cum se înfățișează astăzi vizitatorilor începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-a înființat dintr-o nevoie a negustorilor din Caracal de a-și comercializa grânele produse în câmpia mănoasă. Principele Carol I promulgă, în 1871, Legea fondării orașului, răspunzând insistențelor comercianților.
Pornind din Corabia, poți vizita în apropiere doi mari meșteri populari. Dumitru Liceanu, Tezaur Uman Viu, este meșterul cojocar care a dus frumusețea cojocului de Vădastra în toată lumea, astăzi meșteșugul fiind dus mai departe de o femeie, Ileana Bîciu, cândva ucenica meșterului. Tot la Vădastra, meșterul ceramist Ionel Cococi a învățat să reproducă ceramica neolitică de Vădastra.
Orașul minunilor
Următoarea oprire ar putea fi Caracal, cu adevărat un oraș al minunilor, dacă ai disponibilitatea să le cauți și să le afli poveștile. Parcul Poroineanu, proiectat de arhitecţii peisagişti francezi Ernest Pinard şi Edgar Rédont după modelul Cișmigiului, este moștenirea lăsată orașului de marele filantrop Constantin Poroineanu, care avea rădăcini romanațene, după mamă. Parcul va intra, în viitorul apropiat, în reabilitare, în cadrul unui proiect cu fonduri europene.
Teatrul Național din Caracal este un alt obiectiv de neratat. Și acesta cu o poveste extraordinară, găzduind, de-a lungul vremii, mari nume ale scenei și oratori de seamă, este templul culturii oltene, pentru că, în fapt, la Caracal, și nu la Slatina (care este reședința Oltului), pulsează inima culturală a județului.
Clădirea a fost ridicată în vremea în care se construiau Ateneul Român și teatrele de la Iaşi, Bucureşti, Cluj şi Timişoara. Construirea a durat cinci ani, realizându-se după planurile arhitectului austriac Franz Billek. A fost gata în 1901, ducerea planului la bun sfârșit necesitând anumite compromisuri din cauza crizei economice pe care societatea o traversa.
Chiar și așa, sala Teatrului Național Caracal rămâne una dintre cele mai frumoase din țară, iar asta o spun oaspeții, nu oamenii locului, aici având loc evenimente cu tradiție, festivaluri de teatru și de muzică. Pe scena teatrului caracalean au urcat, de-a lungul vremii, cei mai mari actori și tot aici a concertat de trei ori George Enescu și au rostit discursuri Nicolae Iorga și Nicolae Titulescu. Ultimul i-a reprezentat în Parlament pe romanațeni, casa din Caracal care i-a aparținut o vreme, monument istoric, existând și astăzi.
Și tot la Caracal, orașul cu zeci de clădiri monument istoric, puteți vizita Biserica Domnească, considerată ca fiind cea mai veche din oraș, existând ipoteza că ar fi fost construită între anii 1512-1521 de Neagoe Basarab și renovată de domnul Mihai Viteazul, o altă ipoteză fiind aceea că a fost construită chiar de acesta. Cert este că de-a lungul vremii a trecut prin multiple transformări, ultima restaurare de amploare fiind executată în perioada 1977-1982. Site-ul www.cniptcaracal.ro vă poate fi un bun ghid pentru a nu rata o mulțime de alte locuri din „orașul minunilor“, care merită cu adevărat să fie vizitate: de la casa memorială a haiducului Iancu Jianu, Muzeul Romanațiului şi Muzeul de Etnografie și până la foișorul de foc și sinagoga din oraș.
„Mica Romă“ și cabana de vânătoare a lui Ceaușescu
La mai puțin de zece kilometri de Caracal, pe drumul către Slatina, merită să te abați la Dobrosloveni, localitatea aflată pe malul drept al râului Olt care ascunde capitala de altădată a Daciei Inferior.
Aici, un întreg sat, construit peste vechiul oraș roman, este sit arheologic, oamenii locului având interdicția de a interveni, indiferent de cât de mic sau de mare este obiectivul pe care vor să-l construiască, fără ca un arheolog să se ocupe de descărcarea arheologică.
Regulile de astăzi vin însă după secole în care oamenii locului s-au folosit de cărămida din vechea așezare, construindu-și case, biserica din sat și chiar comercializând, la începutul secolului al XX-lea, pe piața din Caracal, „cărămida de Antina“.
De puțini ani, cercetările efectuate vară de vară de către specialiști în mijlocul sitului arheologic sunt protejate, intenția fiind aceea de a face vizitabil locul. La acest moment poți avea acces, însă doar contactând autoritățile locale.
Dacă vizita nu e pe fugă, e bine de știut că la Dobrosloveni te poți caza și poți dormi chiar în patul lui Ceaușescu, în cabana de vânătoare din pădurea Reșca. Cabana Bulvanul, cu o capacitate de cazare de 30 de locuri, este în administrarea Direcției Silvice Olt, iar cei care o deservesc au, probabil, de povestit multe istorioare din vremea în care aici ajungeau exponenții regimului comunist.
Brâncoveni, tărâmul medievalității
Urmând drumul către Slatina, pe DN 64, merită să te abați la Brâncoveni. Pelerinii ortodocși cu siguranță știu de Mănăstirea Brâncoveni, mult mai mult decât o oază de liniște. Ce se cunoaște mai puțin este că pe aceste meleaguri au văzut lumina zilei doi dintre domnii de seamă ai Țării Românești: Matei Basarab (1580-1654) și Constantin Brâncoveanu (1654-1714). Din vechea Curte domnească se mai păstrează astăzi doar ruinele unui zid de incintă.
Din vechea Curte domnească – mențiuni despre o curte boierească la Brâncoveni există încă din vremea domnului Neagoe Basarab, curtea fiind refăcută de Matei Bararab și dezvoltată și înfrumusețată de Constantin Brâncoveanu – nu se mai poate vedea prea mult.
În schimb, Mănăstirea Brâncoveni este nu doar un loc important de închinăciune, ci și un monument istoric de excepție și locul în care poți regăsi obiecte de valoare deosebită salvate în timpul prigoanei comuniste din calea buldozerelor, înainte ca bisericile să fie puse la pământ.
Deși se vorbește mai puțin despre asta, un sprijin deosebit a fost pentru mănăstire, care a trecut prin vremuri grele, chiar sora dictatorului Nicolae Ceaușescu, Elena Bărbulescu, o femeie evlavioasă.
Mănăstirea Brâncoveni, ctitorită în secolul al XVI-lea și rectitorită de Constantin Brâncoveanu în 1699, este locul în care Sfântul domn Constantin Brâncoveanu și-a petrecut copilăria și adolescența, aici dormindu-și somnul de veci părinții domnului, Papa Brâncoveanu și doamna Stanca.
Așezământul a trecut prin multe încercări de-a lungul secolelor, suferind distrugeri în timpul încartiruirii aici a trupelor austriece, urmate de distrugerile din timpul războaielor ruso-turce, de cutremurul din 1833. A fost transformat în azil, iar viața monahală desființată, spre finele secolului al XIX-lea. În 1940, mănăstirea a fost reactivată cu o obște de maici, pentru a fi, din nou, desființată în 1959 de către regimul comunist. Monumentul a fost refăcut în perioada 1973-1977, mănăstirea fiind reactivată în 1980 cu o comunitate de maici. Alte lucări de restaurare au fost făcute între 1985 și 1988.
Mănăstirea Brâncoveni din Olt este supusă din nou, în această perioadă, unor lucrări absolut necesare, însă rămâne în continuare deschisă sufletelor care simt nevoia să se reculeagă și celor care au curiozitatea să descopere în muzeul mănăstirii adevărate tezaure culturale.
„În pivniţele casei egumeneşti şi în încăperile acestui edificiu sunt expuse piese litice de o deosebită valoare provenind din arhitectura şi decoraţia unor celebre monumente medievale din Bucureşti, demolate înainte de anul 1990 (Mănăstirea Văcăreşti, bisericile Sfântu Spiridon-Vechi şi Sfânta Vineri etc.) şi recuperate sub îndrumarea P.S. Calinic. În muzeu se află expuse piese valoroase ce au aparţinut Mănăstirii Brâncoveni şi unor parohii din zonă. Expoziţia de bază a muzeului organizată în 10 încăperi ale casei egumeneşti, special amenajate, este formată din piese liturgice din metal preţios, icoane şi carte veche. Reprezentativ este un tezaur brâncovenesc format din opt piese lucrate de meşteri argintari braşoveni“, sunt informațiile care se regăsesc pe ghidulmuzeelor.cimec.ro.
Slatina, orașul-amfiteatru
Slatina, reședința județului Olt, un oraș cu o vechime atestată printr-un document de acum 655 de ani emis de domnul Vladislav I Vlaicu, dar cu dovezi ale locuirii pe aceste meleaguri încă din paleolitic, are și ea câteva importante puncte de oprire în vizita unui turist dornic să afle lucruri inedite.
Este orașul în care, în 1909, a văzut lumina zilei dramaturgul Eugen Ionescu, fiul avocatului cu același nume. Eugen Ionescu este numele faimos de care slătinenii s-au agățat cu toate puterile, ridicându-i dramaturgului o statuie impunătoare în parcul din fața Muzeului Județean Olt și busturi în mai multe puncte din oraș. Centrul cultural înființat cu mai bine de 10 ani în urmă îi poartă numele, la fel o școală gimnazială.
Dacă intri în oraș dinspre Craiova, podul de fier de peste râul Olt nu are cum să nu-ți atragă atenția. Este primul pod de fier construit pe un râu din interiorul țării, după mai multe încercări de a înlocui vechiul pod plutitor, fiind terminat în 1891. În 1916, în vremea Primului Război Mondial, a fost aruncat în aer chiar de Armata Română, în timpul retragerii, pentru a întârzia înaintarea inamicului german, podul fiind refăcut din contribuțiile încasate drept compensații de război.
Statuia eroinei Ecaterina Teodoroiu, prima amplasată în România, în 1925, chiar în prezența Reginei Maria, realizată din bronz de către sculptorul Dumitru Mățăoanu, te întâmpină chiar la intrarea în oraș.
Centrul vechi al Slatinei, orașul din altă lume
Centrul vechi al Slatinei merită cu siguranță vizitat. Este un loc în care zeci de case vechi, cu o arhitectură deosebită, cele mai multe fiind clădiri monument istoric, îți produc sentimente contradictorii.
Admirate și reproduse de pictori, apreciate de călătorul simplu, clădirile abandonate și de proprietari și de administrația orașului imploră, parcă, să fie salvate și, odată cu ele, și amintirea unei glorii apuse a orașului-târg.
Privindu-le, ai vrea să reții fiecare detaliu, convins că, la următoarea vizită, orașul din altă lume ar putea să nu mai fie.
La granița dintre centrul vechi și orașul nou poți admira, în schimb, patru clădiri de patrimoniu care păstrează semeția de altădată.
Una adăpostește Muzeul Județean Olt, pe care n-ar fi drept să-l ocolești. A doua va fi destinată împărțirii dreptății (fost sediu al BNR – sucursala Olt, se află în proprietatea Ministerului Justiției și a fost refăcută cu destinație de judecătorie). Cea de-a treia, aparținând Episcopiei Slatinei și Romanaților, la care lucrările de reabilitare au fost încheiate de curând, va fi centru eparhial socio-cultural. Iar ceva mai sus, în parcul care leagă centrul vechi de actualul centru civic, se regăsește cea de-a patra, reședința episcopului Slatinei și Romanaților, cunoscută drept „Casa Caracostea“, reabilitată și vândută de Primăria Slatina episcopiei înființate în 2008.
Pentru o vedere de ansamblu merită să urci, odată ajuns în Slatina, pe Dealul Grădiștea, de unde Oltul oferă o panoramă extraordinară, iar privind în sens opus, către orașul-amfiteatru, imaginea îți va rămâne în minte pentru mult timp. Deși zona are un potențial uriaș, parcul plănuit cu aproape 100 de ani în urmă nu a mai fost realizat nici până în prezent. A fost realizat, în schimb, un drum de acces betonat, pe platou fiind construită, cu peste 15 ani în urmă, Casa Căsătoriilor.
Acasă la olari
Un alt loc pe care nu-l regăsești în traseele turistice este zona Oboga - Româna - Corbeni, din vecinătatea orașului Balș. Aici încă mai lucrează în atelierele proprii câțiva meșteri olari care au învățat să modeleze lutul din tată-n fiu, realizând obiecte din ceramică smălțuită și nesmălțuită, pe care le ard în cuptoare-gigant.
O meserie cândva bănoasă, olăritul a ajuns acum un meșteșug de care fiii și nepoții fug, din care nu mai poți trăi și pe care îl mai apreciază doar vizitatorii avizați ai târgurilor de profil. Dacă aveți norocul să ajungeți la Oboga, în curtea olarilor Ștefan Trușcă sau Marin Ciungulescu, printre puținii continuatori ai meșteșugului pe care părinții lor l-au făcut cunoscut în toată lumea, bucurați-vă, pentru că din sutele de meșteri care trudeau odinioară au rămas printre ultimii.
Astăzi, meșteșugul se mai învață rar în atelierul din ograda olarului, cursurile mutându-se la oraș, atunci când o instituție sau alta le înțelege sensul și vrea să nu dispară identitatea unei zone întregi.
Tot în apropiere de Balș, la Gura Călui, îl veți găsi pe Gheorghe Neagoe, ultimul meșter din Olt care mai împletește papura, realizând vestitele papornițe și „covoare oltenești“ (rogojini). Nici acest meșteșug nu mai are căutare, în plus, nu există un curs pe care să-l poți urma în cadrul unei instituții, precum în cazul olăritului.
Ajunși la Călui, faceți un popas și la Mănăstirea Călui, începută în timpul domnului Neagoe Basarab și terminată de către boierii Craiovești. Așezământul a fost refăcut și înfrumusețat de către frații Buzești. „Interiorul păstrează un ansamblu de picturi murale realizate de meșterul zugrav Mina între anii 1593-1594, care îi înfățișează pe frații Radu, Preda și Stroe Buzescu, precum și un tablou cu domnii Mihai Viteazul și Petru Cercel. În 1608, Preda Buzescu, mare ban al Craiovei, a fost înmormântat în pronaosul bisericii, iar în anul 1610, cel mai bătrân dintre frați, Radu Buzescu, va fi îngropat în noua încăpere (n.r. – monumentului i s-a adăugat, ulterior, un exonartex)“, regăsim pe site-ul crestinortodox.ro.
Plimbare în neolitic
În alt colț al județului Olt, la Drăgănești-Olt, chiar în curtea Muzeului Câmpiei Boianului, căutătorii de locuri deosebite trebuie să vadă un loc unic în țară și în Europa: un parc arheologic care reconstituie în aer liber o așezare neolitică de tip tell, specifică pentru cultura Gumelnița.
Parcul este realizarea regretatului om de cultură Traian Zorzoliu. Profesor, pictor, sculptor, scriitor, muzeograf, arheolog, cercetător, însă, în primul rând, împătimit de istoria locurilor, Traian Zorzoliu a reușit ca în 2010 să ducă la bun sfârșit arheoparcul – o așezare specifică trăitorilor pe aceste meleaguri cu 4.500 de ani în urmă.
Satul neolitic este format din șase colibe, un șanț de apărare și un gard din nuiele împletite, accesul făcându-se pe o punte din lemn. În locuințele de altădată se regăsesc și obiecte utilitare și de cult, de asemenea reconstituite pe baza descoperirilor făcute în zonă.
Un proiect și mai ambițios, început de Traian Zorzoliu, nu a mai fost, din păcate, nici până astăzi finalizat. Este vorba despre o cetate dacică de acum 2.000 de ani, ridicată la marginea orașului Drăgănești-Olt. Deși lucrările au trecut de jumătate, acestea s-au împotmolit după decesul, în 2015, al profesorului Traian Zorzoliu. Chiar și în stadiul în care a rămas, cetatea dacică a fost folosită până acum pentru realizarea unui film istoric având drept temă viața dacilor.
Muzeul Câmpiei Boianului are, însă, mult mai multe de arătat, rămânând să descoperiți ce poate ascunde un muzeu administrat cu suflet, dintr-un orășel de câmpie.
Locul lui Nicolae Titulescu
La nici 30 de kilometri depărtare de Drăgănești-Olt se găsește casa memorială a marelui diplomat Nicolae Titulescu. Este, conform istoricului Aurelia Grosu, „singura casă pe care a avut-o“. „Mare parte a vieții a locuit în case închiriate și în marile hoteluri europene. La Titulești era acasă!“, a scris istoricul.
Localitatea se numește astăzi Nicolae Titulescu. Tatăl diplomatului (Ion Titulescu, fiul protopopului Nicolae Iconomu), la rândul său, și-a luat numele de la moșia pe care o avea pe aceste meleaguri, Titulești.
Casa, construită în stil neoromânesc, a fost donată de către diplomat Academiei Române. A avut de atunci o istorie zbuciumată, în comunism suferind avarii serioase din cauza destinației pe care oamenii acelor vremuri i-au găsit-o, respectiv aceea de depozit de îngrășăminte chimice.
Din păcate, clădirea trece din nou printr-o perioadă dificilă, Academia Română, care a redobândit-o în anul 2000 și care are un protocol de colaborare cu Muzeul Județean Olt pentru administrarea ei, nu a alocat fonduri pentru întreținere și reparațiile devenite, în ultimii ani, absolut necesare. Conacul se încăpățânează, însă, să rămână în picioare, deși din donația pe care marele diplomat a făcut-o a fost deja distrus parcul.
Locul abundenței în comunism și al nepăsării în capitalism
În urmă cu peste 33 de ani, Scornicești era un loc în care ajungeau foarte mulți turiști, în special elevi care trăiau aici momentul special al intrării în rândul pionierilor. Locul nașterii „conducătorului iubit“, Scornicești a fost transformat, dintr-un sat, în oraș în care funcționau fabrici diverse, CAP, SMA, liceu, casă de cultură etc.
Mulți ani după execuția dictatorului, oamenii locului erau încă huliți pentru faptul că ei, în comunism, nu au simțit foamea, la Scornicești existând în alimentare tot ce nu găseai în altă parte.
În 1975, aici a fost inaugurat unul dintre cele mai mari și moderne stadioane din România, dacă nu cumva cel mai mare la acea dată, cu o capacitate de 30.000 de locuri. Era prevăzut cu scaune la tribuna I, tribună oficială, spații pentru presă, vestiare, saună, bazin de înot sub tribuna II, gazon cu sistem de drenare a apei, camere de locuit pentru cantonamente (sub tribuna I).
Echipa fondată cu doi ani înainte de inaugurarea stadionului, FC Scornicești, a ajuns una dintre cele mai bune din mediul rural, în 1981 promovând în Liga I. Pe la FC Scornicești au trecut: Victor Pițurcă, Dan Petrescu, Dorinel Munteanu, unul dintre președinții clubului fiind fostul șef al LPF, Dumitru Dragomir. Stadionul, astăzi, se degradează pe zi ce trece, sumele necesare reabilitării fiind enorme pentru bugetul unui oraș care nu se poate întreține din fonduri proprii.
Astăzi, la Scornicești, „orașul lui Ceaușescu“, mai ajung, în fiecare an, la 26 ianuarie, ziua de naștere a „tovarășului“, nostalgicii vechiului regim. Casa memorială, aflată în proprietatea familiei, se poate vizita doar la cerere, o familie din localitate putând permite accesul dacă proprietarii și-au dat acordul. A existat, la un moment dat, ideea unui parteneriat cu administrația locală pentru a introduce casa într-un circuit turistic, însă demersul enunțat de autorități nu a mai fost finalizat.
Scornicești nu mai are nici muzeu, și acesta fiiind lăsat pradă degradării, deși clădirea se află în administrarea Primăriei Scornicești. Ideea de a se construi aici un muzeu al comunismului, după toate rigorile științifice, a plăcut celor cu putere de decizie la un moment dat, însă n-a fost niciodată transpusă în practică.
Veșnicia naturii și a divinității
Dacă ați ajuns la Scornicești și vă încumetați să mergeți mai departe, la Poboru, următoarea localitate, vă puteți bucura de peisaje extraordinare.
Pădurea Seaca, rezervație naturală de tip forestier, în care se păstrează cel mai pur corp de pădure de gârniță, pe o suprafață de peste 200 de hectare, adăpostește cerbi carpatini, lopătari, mistreţi, vulpi, dar şi toate speciile de ciocănitoare, şorecari şi acvile. Vânătorii au fost atrași și în comunism, dar și în prezent, de această zonă, însă pădurea mai ascunde ceva: cea mai veche mănăstire din Olt, primul document în care se face referire la aceasta datând din 1512. Din vechiul lăcaș de cult au mai rămas însă biserica şi elemente răzleţe de zidărie din vechea fortificaţie.
„Valea o ascunde atât de bine încât se vede doar atunci când ajungi în apropiere, fie venind spre matca văii dinspre Albeşti (Poboru), fie urcând drumul forestier ce străbate jumătate din satul format de robii mănăstirii. Datorită condiţiilor specifice în care s-au dezvoltat ţările române, expuse adesea năvălirilor străine, ansamblurile mănăstireşti au un rol deosebit de important în sistemul de fortificaţii româneşti“, menţiona istoricul dr. Aurelia Grosu în articolul „Cea mai veche mănăstire din judetul Olt – Seaca Muşeteşti“, publicat în revista „Memoria Oltului“.
Și tot la Poboru, în satul Cornățelu, a creat și a adunat o zestre muzeală deosebită meșterul popular Constantin Nițu, Tezaur Uman Viu, astăzi aproape uitat chiar și de colaboratorii săi. Este unul dintre puținii meșteri bărbați specializați în cusături, zeci de ani predând copiilor meșteșugul. Obiectele realizate de meșter au făcut înconjurul lumii, o parte fiind preluate pentru a îmbogăți zestrea unor instituții muzeale.
Se încarcă comentariile...
