Timpul horelor: de la „hora de pomană” pentru sufletul celor duși nenuntiți, la „Govia” care adună satul. „Acum tineretul e cu altele”

După o perioadă de post lung și greu, lumea satului începea odinioară, în zilele de Paște, vremea horelor, prilej de întâlniri cu bucurie. Vremea horelor satului a apus, în schimb în sudul țării se mai păstrează obiceiuri precum „hora de pomană” și „Govia”.

Goviia la Islaz, Dolj FOTO: facebook/Primăria Islaz

Două obiceiuri cu puternică încărcătură sufletească se păstrează încă în mai multe localități din sudul țării. Sunt strâns legate de Paște și au în continuare puterea, într-o vreme în care ne întâlnim mai mult prin intermediul rețelelor de socializare, să adune oamenii „în carne și oase”.

Horele de pomană, organizate în zilele de Paște, sunt specifice sudului țării și au legătură cu ritualurile de trecere. Odinioară acestea erau foarte răspândite, astăzi se mai întâlnesc ici și colo.

În județul Dolj, potrivit Ameliei Etegan, reprezentanta Centrului Județean de Cultură și Arte Dolj, se întâlnesc în Bârca, Desa, Galiciuica, Giubega, Poiana Mare (Tunarii Noi), Siliştea Crucii.

Hora de pomană în Dolj Foto: Marian Nicolae, arhiva S.C.P.C.T.

​„Manifestarea este dedicată morţilor tineri, care n-au apucat să se-nsoare sau să se mărite (nenuntiţi) pe care rudele îi pomenesc în felul acesta, <dând de pomană>, într-o horă tocmită, ouă roşii, vin şi cozonac. În joc se prinde întreaga asistenţă şi fiecare primește pomană. Acum obiceiul s-a mai modificat acolo unde se mai practică, iar în unele localităţi, cum ar fi Desa, el se deosebeşte prin pregătirile pentru pomană care se fac la casele performerilor, <împodobirea brazilor>, de fapt a <bradurilor> cum spun localnicii, masa de pomană care se serveşte tuturor invitaţilor familiei respective. Apoi, lăutarii tocmiţi din timp, (aici, fanfara de la Desa) însoţesc fiecare <alai> din curţile familiilor performere în centrul comunei unde se încinge <hora> în ordinea sosirii. În horă se prind numai invitaţii familiei respective, deosebiţi prin însemne (oglinzi, batiste, broderii) pe care le poartă la piept şi se joacă <bradurile>. Pentru fiecare <brad> se cântă câte trei melodii pe care se învârte hora. În acest timp rudele celui răposat împart, mai nou, pachete cu dulciuri, fructe, produse pregătite în casă, ouă roşii, dar şi băutură”, precizează Etegan.

Horă de pomană în Dolj Foto: Marian Nicolae, arhiva S.C.P.C.T.

Hora se încheie după ce tot ce a fost în brad se împarte invitaților, iar la final bradul este rupt și împărțit creangă cu creangă.

Astfel de hore erau organizate pentru trei, cinci și chiar șapte ani la rând, ceea ce presupunea o cheltuială importantă pentru familii, a mai subliniat Etegan.

„Era privită ca o bucurie pentru cei adormiți”

Puține au rămas și în Olt localitățile în care se organizează aceste hore de pomană. Sunt specifice sudului județului și, cu cinci ani în urmă, încă se mai consemnau în Giuvărăști, Gârcov, Grojdibodu, Ianca, Potelu, Izbiceni, Tia Mare, Doanca, Cilieni, Urzica, Stăvaru, sporadic și prin alte localități, după cum preciza consilierul cultural din cadrul Centrului Județean de Cultură și Arte Olt, Valeru Ciurea, într-un articol de pe site-ul instituției.

„Se crede că prin intermediul Horei de pomană se realizează o legătură spirituală între lumea văzută şi lumea nevăzută, pomana fiind considerată hrană spirituală pentru cei morți. De altfel se și spune  <se dă horă de pomană> și nu <se joacă hora de pomană>. Aceste hore creează legături invizibile între universul nostru, al celor vii și un univers al celor morți, iar ofrandele date de pomană pentru cel dus în acel univers al morților oferă – conform credinței oamenilor -, bucurii, plăceri și satisfacții de care cel/cea plecată în lumea umbrelor fie a avut parte în universul viilor, fie nu s-a bucurat de acestea. Pentru cei decedați de tineri, fără cununie și nuntă, care nu avuseseră parte de petreceri, hora de pomana era (și încă este) privită ca o bucurie pentru cei adormiți”, arăta Valeru Ciurea.

Dincolo de ofranda adusă sufletului celor plecați, horele de pomană îi împăcau sufletește și pe cei lăsați în durere. O horă mare era semn că cel plecat prematur a fost iubit de către comunitate și că încă a rămas în memoria satului.

Totul era făcut cu rânduială. Ordinea în care se țineau aceste hore avea criterii precum: data decesului, vârsta celui decedat sau ordinea în care rudele au ajuns la locul destinat horei.

Deși la origini horele de pomană au fost închinate celor plecați dincolo „nenuntiți” (sau „nelumiți”), în timp s-au adăugat și hore organizate pentru persoane căsătorite, dar decedate prematur.

Pentru aceste hore sunt tocmiți fie lăutari, fie fanfare, în funcție de specificul zonei.

„Govia”, sărbătoarea bucuriei

Și tot în zilele Paștelui, comunitățile se adunau la „Govie”, un prilej de sărbătoare și de mândrie deopotrivă. Și aceasta se organizează astăzi din ce în ce mai rar. Obiceiul implică foarte mult tinerii, care pornesc prin sat pentru a aduna „odoare” pe care, în prima, a doua sau a treia zi de Paște, le „strigă” în văzul tuturor. Odoarele – odinioară erau obiecte cusute, astăzi sunt preponderent portrete înrămate – sunt răscumpărate de către proprietari contra unor sume de bani.

La Tia Mare, în satul Doanca, în 2026 încă e rost de sărbătoare, încă oamenii se adună la „Govie”. Greu de spus cât va mai dura, pentru că, precizează primarul Virgil Gulie, pentru „Adevărul”, tinerii sunt din ce în ce mai greu de urnit.

„Horele nu s-au mai făcut de mult, dar la noi se organizează Govia, în satul Doanca. Astăzi (n. red. – a doua zi de Paște) se întâmplă. Băieții, puștanii, necăsătoriți, strâng tablouri din sat, atât cu cei vii, cât și cu cei morți. Se strâng în mjlocul satului, muzică, cântă muzica, mici, bere... Numai în satul Doanca se face. Se învelește o remorcă cu salcie verde, cu papură, pun niște țoluri vechi de lână și agață tablourile. Când cântă muzica, strigă pe cei vii, tineret în special: al cui e? Și proprietarul se duce, le dă și lor ce le dă acolo și-și ia tabloul. Când sunt pentru cei morți, nu se cântă, nu se strigă, decât ridică tabloul. Este un obicei vechi, de care am ținut. M-am implicat, dar tineretul nu mai e ce-a fost”, explică primarul localității Tia Mare.

Astăzi, nici tinerii nu mai sunt la fel de entuziaști, dar nici sătenii nu se mai bucură la fel de tare să le dea flăcăilor odoarele pentru a fi strigate. Ce se mai întâmplă încă este că se strâng membri ai comunității de la mic la mare.

„La petrecere toată lumea vine. Unii vin să-și ia tabloul pentru nepoți, alții vin să-și ia pentru bunici care au decedat, toată lumea vine. Acest obicei reprezintă și trecutul și viitorul. Trecutul - prin tablourile care vin de la cei morți, și-aduc aminte de strămoși și prin asta mai reîmprospătează și memoria: bă, uite, ăla e cutare, mort de 10 ani, de cinci ani. Și pentru tineret - să-și laude nepoții sau copiii lor, să-i arate la lume. Se făcea și în Potlogeni și în Tia (n. red. - sate ale ccomunei), acum numai în Doanca. Dar vin și oameni de la Potlogeni, de la Izbiceni, de la Tia, în special cei care sunt spre Doanca, la hotar”, a mai adăugat primarul.

În copilărie, spune, era puhoi de lume, sărbătoarea era îndelung așteptată. Chiar și în primii ani de la reluarea obiceiului, după 1989, entuziasmul a fost mare. Astăzi, puțini sunt cei care să mai vină de pe unde i-a purtat viața special pentru sărbătoare și pentru întâlnirea cu membrii comunității.

„Vin de Paști acasă, dar nu neapărat pentru Govie. Nu mai are impactul de era odată. Când am făcut în primii ani, veneau o mie și ceva de persoane. Acum vin câteva sute, două-trei sute, și ăia sunt. Mulți nu vin, nu mai dau tablouri... S-a ținut obiceiul ăsta pentru că am ținut eu de el, nu mai e ce era odată. S-a împuțina lumea și tineretul e cu altele acum, nu mai duce grija asta. Dacă de Anul Nou noi n-am avut o ceată de Plugușor în sat, în comună?! (...) Obiceiurile se duc, încet-încet se duc”, este pesimist edilul.

La fel s-a întâmplat și cu horele de pomană în Tia Mare, adaugă primarul, care spune că ultima a fost în urmă cu mai mulți ani. „S-a întâmplat să moară tineri, dar n-au făcut, că înseamnă un pic de cheltuială. Depinde de familie, cât sunt de uniți, depinde de mai multe lucruri”, a mai spus Gulie.

„Horele erau în toi. Dar ce, rămânea muiere acasă?”

Bunica Victoria Nebunu, din Izbiceni, o localitate tot din sudul județului Olt, își amintește că în tinerețea ei, și chiar și mult după, erau normalitate și hora satului, și horele de pomană, dar și Govia. Astăzi, doar sporadic, în localitate se mai organizează hore de pomană.

„A treia zi de Paști se făcea (n. red. – hora de pomană), pentru flăcăi și fete mari, neînsurați. Tu-i chemi (n. red. – familia care organizează evenimentul de pomenire). La hora de pomană merg cu o fată și cu un băiat. Și vin copii din sat și se prind în horă. Lăutarii cântă și tu te prinzi în horă. La unii le dă ouă, la unii le dă altceva, ce se împarte”, a precizat tanti Victoria, într-un dialog pentru „Adevărul”.

Familia care dă de pomană hora organizează de asemenea, acasă, o masă pentru cei poftiți, care se întinde fie înainte de horă, fie după.

Cât despre Govia, sărbătoarea putea fi organizată atât de Paști, cât și de Sfântul Gheorghe, precizează bunica.

„La Govia se strâng tablouri. Se luau două care, se tăia salcie, se duceau flăcăii, plecau prin sat, băieții, se sculau și se duceau la pădure și luau sălcii. După, începeau să strige – al cui e? Luai banii și te duceai și-l luai. Plecau băieții prin sat cu o zi-două înainte să le strângă”, și-a amintit tanti Victoria. Se strigau nu doar tablouri sau obiecte, ci și copiii, îmbrăcați de sărbătoare, care erau purtați pe umeri de flăcăi și răscumpărați de părinți în urma plății. „Și la Govie și la hora de pomană venea fanfară”, și-a mai amintit Victoria Nebunu.